Kurt Vonnegut – Abatorul 5

de Florin Giurcă acum 2 ani

Cartea lui Vonnegut, Abatorul 5 (titlul original: Slaughterhouse-Five), a fost scrisă în anul 1969, în plină efervescență a mișcării Flower Power  și este încadrată în mod tradițional în categoria romanelor satirice SF anti-războinice. Pornind de la un filon narativ obiectiv, anume faptul că autorul a fost făcut prizonier în Cel de al Doilea Război Mondial de către naziști, încarcerat în clădirea dezafectată a unui abator, și a fost martor la bombardarea orașului Dresda de către Aliați,  Vonnegut construiește un roman cu profunde și interesante implicații metafizice și estetice.


Capodopera lui  Vonnegut este atât de bizară, încât, începând din primul capitol, ai senzația că citești un meta-roman sau un anti-roman (capitolul întâi este  dedicat greutăților întâmpinate de scriitor în procesul de documentare și este  scris cu un umor delicat, plin de compasiune față de foștii camarazi de arme).  Senzația aceasta este  accentuată pe parcursul lecturii de numeroase apariții fulgerătoare ale scriitorului însuși în planul secund al  acțiunii – exact ca în stilul aparițiilor regizorului A. Hitchcock în filmele sale – apariții subliniate de uimitoarea precizare făcută în text: „eu eram acela, care făcea treaba respectivă, autorul, cel care a scris cartea”.


Dar nu este vorba numai de atât.  Ideea fundamentală, inovația cărții, este existența Timpului ca o a patra dimensiune a realității, în care eroul Billy Pilgrim  a demonstrat că se poate trăi, și chiar s-a descurcat de minune vreme de peste două zeci  de ani, alegând să viziteze, sau fiind obligat să viziteze, la intervale diferite de timp,   anumite secvențe din viața lui. Subiectiv, călătoria asta în ambele sensuri ale timpului  este înțeleasă de Billy  ca o contemplare a unui perete de stâncă pe care sunt pictate sau proiectate scene din viața lui, contemplare care nu este  totuna cu o rememorare, ci cu o participare activă, deoarece el simte că trăiește efectiv scena vizitată.  Obiectiv, apropiații din jur vedeau că Billy își pierde cunoștința, delirează sau adoarme în timpul acestor escapade temporale.


Imaginea peretelui de stâncă pictat este o referire la mitul platonician al Peșterii,  mit prin care filozoful ilustrează diferența dintre senzații, percepții, reprezentări, realitatea imanentă și realitatea transcendentă.


Pe parcursul celor zece capitole, Billy revine de nenumărate ori în epocile vizitate, la fiecare nouă vizită ridicând  încă puțin din folia opacă ce ascunde la început tabloul general. Astfel, deși ni se aduce la cunoștință încă din primele pagini că subiectul cărții este distrugerea Dresdei, și execuția unui sărman camarad al său, nu vom asista la acest punct culminant mai mult de o jumătate de pagină la sfârșit de tot, deoarece toate celelalte lucruri necesare fuseseră spuse anterior, cu prilejul altor vizite în Abator.


Citește în continuare aici.

Vă recomandăm şi