Inimile celor patru – Vladimir Sorokin

de Bogdan Dumitrescu acum 5 ani

Un roman absurd teribil de interesant, mă gândesc la Inimile celor patru de Vladimir Sorokin, la fel ca la Gheaţa, drept creaţii absurde, imposibil de calificat, care-ţi spun multe şi totodată nu-ţi spun nimic, lăsând o infinitate de interpretări posibile. Cam aşa stă treaba, totul este un joc de cuvinte, un joc cu istoria şi memoria, realitate redistribuită după tehnici dadaiste. Ideea znedo-ului, practica sa, ideea diverselor etape parcurse, ca într-o poveste de iniţiere, apoi arbitrariul, inconsecvenţa ideologică, avem un aparent discurs despre şansa ca posibilitate a libertăţii (paradoxul e că mijloacele sunt totalitare) şi teribilul său naufragiu într-un determinism liniar nicidecum dinainte cunoscut. Ştiu că sună aiurea, dar aşa şi trebuie! Libertate şi totalitarism sunt cuvinte cheie aici, cu menţiunea că sub premisa manifestării şi instalării celui dintâi, cel din urmă e desăvârşit.
Te întrebi care-i graniţa dintre realitate şi ficţiune, ce-i fictiv într-un aparent-fantasy în care violenţa şi duritatea capătă consistenţa pe care numai realitatea - ca istorie recentă şi timp prezent - i-o poate conferi. Patru oameni formează un soi de grup, pestriţ şi totodată strâns legat - prin diversele ritualuri relaţiile dintre ei sunt extrem de puternice - Rebrov şi Olga, Ştaube şi Serioja, au resurse nelimitate şi se află într-o cursă pentru un fel de desăvârşire. Ştaube e un bătrân pedofil care i-o suge lui Serioja pentru a nu fi pârât că ademeneşte copii în rulote, părinţii lui Serioja sunt ucişi de cei patru, penisul tatălui este tăiat şi ajunge o suzetă de supt şi mestecat care va fi dată de la un membru la altul al grupului. Ei se află într-o cursă, vor să ajungă la o finalitate, nu ştim care e, poate nici ei nu ştiu prea bine, se ghidează după un straniu joc cu zaruri, o logică arbitrară de şansă şi interpretări fanteziste îi duce mai departe.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi