Inimi cicatrizate

28 ianuarie 2013

Am citit Inimi cicatrizate într-o noapte, acum ani buni, pe vremea când stăteam în cămin şi mi-am amintit de ea de multe ori...frânturi, imagini care mi se creionaseră în minte, senzaţii pe care le-am trăit citind-o...Recent, mi-a vorbit un prieten despre ea şi am ştiut că trebuie neapărat s-o recitesc.

Pentru că imaginile şi senzaţiile de care spuneam sunt foarte puternice şi intense, trebuie să recunosc că, atunci când încerc să mă gândesc la roman ca un "tot", acestea se ivesc şi mă împiedică de la o viziune de ansamblu.

Deşi cartea m-a absorbit (sau poate tocmai de-asta), mi-e greu să scriu despre ea, să mă detaşez cumva de fragmentele care m-au impresionat şi să nu sar de la o idee la alta.

Viaţa într-un corset...atâtea şi atâtea limitări, stavilă după stavilă ne construim singuri de-a lungul vieţii şi, uneori, ne pică în mână o poveste ca Inimi cicatrizate ca să înţelegem cât de liberi putem fi, ca să ne dăm seama cum ne irosim în corsetele pe care noi înşine ni le impunem, cum ne "cicatrizăm" inimile.

Citeam zilele-astea în Trei tigri trişti despre cum "sexul nu este unicul motor al omului între viaţă şi moarte. Există altul, vanitatea. Viaţa (şi acea altă viaţă, istoria) a fost mişcată mai mult de roata vanităţii decât de pistonul sexului."

Max Blecher înfăţişează varianta mai dură a motorului vieţii, şi anume frica de moarte. Există, probabil, în fiecare om, această frică, dar, în cea mai mare parte din timp, este o temere inconştientă, o temere care nu iese în faţă şi care, astfel, permite altor interese şi năzuinţe să ne conducă viaţa. Omul este pus însă în situaţii în care frica de moarte se intensifică şi, uneori, dacă momentul este depăşit, această frică va fi urmată de frica de viaţă. Inimi cicatrizate balansează tocmai între aceste două stări.

Nu ştiu ce m-a impresionat mai mult, realitatea cruntă pe care personajele o trăiesc, sensibilitatea şi delicateţea din unele destăinuiri, frumuseţea cu care imagini absolut cutremurătoare sunt redate sau cinismul care parcă îţi intră sub piele şi nu te mai părăseşte. Am trecut, pe parcursul lecturii de la bucuria amară a ideii că dragostea nu ţine cont de limite la tristeţea şi acceptarea faptului că, la fel ca şi pielea, sufletul se poate cicatriza şi deveni insensibil, de la impresia de măreţie şi umanitate în faţa bolii şi a morţii la cea de micime şi disperare.

Citiţi restul articolului aici.

Toate drepturile rezervate © Grupul Editorial ART