Şi fericirea e fatală

30 august 2012

„Pe sânu-mi lasă-ţi mâna ta iubite
Şi ai să simţi ciocănituri cumplite;
E un dulgher acolo, şiret şi hazliu
Şi ciocăneşte pentru mine un sicriu."

Viviette Constantine este o femeie frumoasă, de viţă nobilă, dar solitară. În absenţa soţului plecat de câţiva ani la aventuri într-un safari în Africa, ea nu are altceva de făcut decât a se plimba pe străzi în aşteptarea celui dispărut. Turnul, aflat pe proprietatea soţului său, este locul unde-şi va începe idila, cunoscându-l pe Swithin, un bărbat prea tânăr pentru a putea înţelege natura unei femei precum Lady Constantine şi ale cărui limitări nu vor fi decât pricina unor suferinţe. Tânărul a fost instruit la Warborne, „un loc unde ţâncilor le cresc gărgăunii în cap la fel de repede ca ciupercile după ploaie; iertaţi-mi, doamnă, vorba. Îi îndoapă acolo cu atâta învăţătură, de-ar putea propovădui în ziua de Paşti, ceea ce-i lucru mare pentru un băiat simplu ca ăsta, cu mamă-sa care de-abia era în stare să socotească pe degete".

Uneori, prea se lamentează personajele, tragismul mai că dă pe dinafară devenind pe alocuri comic, dar să nu înţelegeţi greşit, Idilă pe un turn nu este numai despre flecuşteţele unei iubiri imposibile, despre oameni care nu prea ştiu ce vor. E mai degrabă cronica unei societăţi pe care timpul nu o va schimba, a unor prejudecăti nu în totalitate nefondate.

Nu lipsesc replicile inteligente şi ideile care-ţi pun mintea în mişcare, făcându-te să te întrebi ce contează cu adevărat în viaţă :„S-ar putea ca un om să nu producă nimic vizibil pentru ochii celorlalţi şi totuşi, să-şi desăvârşească propria-i împlinire până la ultimul grad. Realizările obiective, deşi ştiu bine că sunt singurele care contează, nu sunt şi unicele care există şi care au valoare. Şi eu n-aş putea să afirm că, dacă un om de geniu moare la fel de necunoscut ca în clipa când s-a născut, constituie o pildă de material irosit"

Celibatar convins şi misogin, unchiul lui Swithin are păreri cam neplăcute şi greu de acceptat. Dar dacă-i iei vorbele la modul general, constaţi cu dezamăgire că oarecum are dreptate:„A încerca să studiezi împreună cu o femeie înseamnă a te lăsa antrenat în fantezii în loc de concepţii, în construirea castelelor de nisip în locul edificilor teoretice, în îndoieli în locul părerilor clare, în prejudecăţi în locul concluziilor raţionale. Tinere, vastul tău câmp de studiu se va reduce în curând la jalnicul perimetru îngust al feţei ei şi miriadele tale de stele, la ochii ei înşelători.".

Nu povestea în sine, ci altele sunt punctele forte ale scriiturii lui Thomas Hardy. N-ai cum să nu observi cu câtă fascinaţie o priveşte şi câtă atenţie acordă naturii, cât de pitoreşti îi sunt descrierile: „părul bogat, care odinioară fusese de un negru strălucitor, era atins ici-colo de o ceaţă albă, ca o cale lactee pe un cer de noapte." Dar poate cel mai incredibil e felul în care Hardy reuşeşte, ca de fiecare dată, să suprindă, cu o profunzime şi înţelegere mişcătoare, zbuciumul interior al unei feme.

La sfârşit te întrebi, oare de câte ori, tot gândindu-ne la cerul de deasupra noastră, nu am văzut paradisul de dedesubt? Şi cât poate dura dragostea unui iubit mai tânăr decât tine?

Citeşte restul cronicii aici.

 

Toate drepturile rezervate © Grupul Editorial ART