Goana după aur e scrisă-n stele

de Răzvan Mihai Năstase acum 7 luni

Când un roman de aproape 800 de pagini primește un prestigios premiu precum Man Booker Prize (în 2013), nu ai cum să nu te-aștepți cu interes la o revelație. Într-o epocă a vitezei, în care arareori ochii mai zăbovesc îndelung asupra unui text, asemenea pariuri literare de mare amploare sunt riscante. În plus, autoarea, Eleanor Catton, aparține unei culturi aparte, exotice întrucâtva pentru publicul est-european (Noua Zeelandă) și este cea mai tânără laureată, primind distincția la doar 28 de ani. Volumul a apărut în noua colecție „Cărți Musai” a Editurii Art, în care coordonatorii își propun să aducă doar titluri alese pe sprânceană, și este tradus de experimentata Irina Negrea, cunoscută pentru minunate traduceri din autori precum Louis-Ferdinand Céline, C. S. Lewis, Peter Carey, Dave Eggers, A. S. Byatt. 


Formal, Luminătorii mimează alcătuirea unui roman din epoca victoriană. De altfel, acțiunea este plasată în preajma anului 1860, în Noua Zeelandă, un avanpost al Imperiului Britanic. Pe fond însă avem de-a face cu o narațiune postmodernă până-n măduva literelor, o satiră acidă dublată de o construcție epică impecabilă. Textul e construit aproape matematic, cu rigla și compasul, iar personajele și întâmplările se supun unui destin scris în stele (de aici și numele romanului). Alegoriile și trimiterile la astrologie abundă (titlurile capitolelor fac referire la mișcările de pe bolta cerească), dar nu sunt întotdeauna lesne de înțeles pentru un cititor neavizat. Excelent este însă că firul narativ se poate urmări perfect independent de referințele „astrale”, autoarea propunând multiple niveluri de lectură și interpretare.


De altfel, aproape fiecare tip de cititor va afla ceva pe gustul său în Luminătorii. De pildă, amatorii de intrigi polițiste vor descâlci cu mare plăcere enigma unei morți suspecte – cea a unui pustnic, în coliba căruia este găsită o uriașă avere alcătuită din lingouri de aur. Cei care pun preț pe romance, se vor delecta cu personajul Annei Wetherel, o prostituată opiomană care sucește mințile aproape tuturor bărbaților care-i ies în cale. Un alt filon narativ generos este cel al recompunerii istorice amănunțite a goanei după aur. Avem dinaintea ochilor o frescă socială în care se contopesc frământări sufletești, speculanți fără scrupule, matrapazlâcuri, și felurite forme de egoism feroce, toate puse în slujba unei asidue căutări a prețiosului metal. Deosebit de interesante aici sunt descrierile minuțioase care vizează felul în care este extras și prelucrat minereul, condițiile improprii în care locuiesc muncitorii, precum și contrastul dintre starea materială extrem de precară a celor care muncesc aici și visele de înavuțire care-i animă. Atunci când tabloul este înfățișat prin ochii unui orășean, civilizat și educat, contrastul e mai intens și ironia amară infinit mai frapantă: „Frost nu avu nicio reacție. Era îngrozit să vadă un cort simplu din pânză, în care de-abia dacă ar fi încăput trei bărbați lungiți unul lângă altul, afișând cu tupeu titulatura de «Hotel», pe un anunț scris de mână; a fost și mai îngrozit când a zărit un miner descheindu-se la prohab și ușurându-se, în văzul celorlalți ortaci, pe prundișul de la marginea râului. S-a strâmbat involuntar, dar imediat, alarmat, a auzit râsete. Doi mineri, așezați sub o tendă montată pe un cadru de lemn, la nici zece metri de locul de acostare a șalupei, urmăriseră întreaga scenă. Era limpede că oroarea întipărită pe chipul lui Frost li se părea foarte amuzantă; unul dintre ei își săltă simbolic pălăria de pe cap, iar celălalt aruncă un salut, în zeflemea.” (p. 202)


Citește în continuare în Revista "Contrafort".

Vă recomandăm şi