Experienţa personală şi vocaţia marii literaturi

de Rodica Grigore acum 5 ani

Privită uneori cu acea curiozitate pe care europenii o manifestă faţă de numeroase aspecte ale culturii asiatice, iar alteori citită exclusiv prin raportare la grila exotismului, literatura japoneză contemporană nu încetează să surprindă, rămânând una dintre experienţele (şi deopotrivă provocările!) estetice ce marchează secolul XX. Contextul e cu atât mai dificil de abordat, cu cât cel mai adesea cititorul tinde să rămână la un cadru oarecum exterior şi să aibă în vedere exclusiv vârfurile, extremele sau petele de culoare - locală şi nu numai. S-a vorbit, astfel, adesea, despre Yasunari Kawabata, considerat „ultimul nume mare" în ceea ce priveşte atitudinea pe care acesta, ca autor, a avut-o faţă de tradiţia niponă şi ajuns rapid la o celebritate mondială după încununarea operei sale cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1968 - la exact o sută de ani de la începuturile Epocii Meiji, perioada niponă a porţilor deschise către cultura occidentală. Alteori, scriitorii aduşi în discuţie de către cei pasionaţi (ori doar interesaţi) de universul japonez au fost cei consacraţi, în timpul vieţii, de atitudinile lor şocante sau, în orice caz, neobişnuite ori mai greu de înţeles în adevăratele lor implicaţii de către cititorul occidental, adesea prea grăbit sau prea atras de aparenţe, fie ele şi ieşite din comun. Căci acţiunile şi modul de viaţă al lui Yukio Mishima, „ultimul samurai al literaturii japoneze", au părut uneori a-i umbri activitatea literară, receptată, în unele cercuri, mai cu seamă prin prisma discursurilor ţinute cu diferite ocazii sau a suicidului care a tulburat lumea literară (şi nu numai) în anul 1970. Iar apropierea lui Shusaku Endo de credinţa creştină şi de valorile spirituale occidentale i-au făcut pe unii cititori sau critici să nu mai evalueze corect valoarea estetică a operei sale, excelent studiu al raporturilor fluctuante între Orient şi Occident.
În altă ordine de idei, faima uriaşă de care se bucură Haruki Murakami sau notorietatea la care au ajuns în ultimii ani Kobo Abe, Fumiko Enchi sau Sawako Ariyoshi au avut darul de a-l face oarecum mai puţin vizibil (dar deloc mai puţin important!), mai dificil de receptat (dar nicidecum mai puţin grăitor!), pe cel de-al doilea laureat al Premiului Nobel pentru Literatură provenit din Japonia, Kenzaburō Ōe. Cel care, în discursul de acceptare a prestigioasei distincţii, în 1994, mărturisea: „Am supravieţuit datorită faptului că am dat glas suferinţelor mele în romanele pe care le-am scris. Şi de fiecare dată, în faţa hârtiei, mă trezeam repetând, ca un fel de suspin, «sunt din nou o fiinţă omenească». Poate că nu este nici momentul şi nici locul potrivit să vorbesc astfel despre mine. Totuşi, îngăduiţi-mi să spun că, în tot ceea ce am scris, am pornit de la experienţa personală, pe care am împletit-o strâns cu aceea a societăţii, a ţării mele şi a lumii".
Impresionantă mărturie a unui om a cărui existenţă personală a fost marcată de o adevărată dramă, şi anume de naşterea, în 1963, a celui dintâi copil al său, Hikari, căruia doctorii nu-i dădeau prea multe şanse de viaţă, baiatul fiind afectat de o rară şi gravă maladie cerebrală. Reuşind să depăşească, prin scris şi prin recursul la mijloacele de expresie ale marii arte, provocarea pe care destinul i-o aruncase, Kenzaburō Ōe s-a impus, treptat, drept un autor a cărui existenţă intimă se transformă, adesea, în experienţă literară de cel mai înalt nivel estetic şi, deopotrivă, drept una dintre conştiinţele cele mai vii si mai active ale vremii noastre. Se ştie că autorul excepţionalului roman O experienţă personală, apărut în 1964 şi care are, ca punct de plecare, tocmai momentul venirii pe lume a fiului său, nu ezită să se implice în problemele ce afectează ţara sa şi lumea în care trăim - el fiind, în paranteză fie spus, unul dintre militanţii cei mai înfocaţi pentru oprirea activităţii în centralele nucleare nipone imediat după catastrofa de la Fukushima, din primăvara anului 2011.
O experienţă personală este povestea unui tânăr care se simte captiv. În primul rând, într-o căsnicie care nu-l mulţumeşte şi nu-l împlineşte, apoi într-o familie care, consideră el, nu-l înţelege. Apoi în mijlocul unui grup social unde abilităţile sale lingvistice (e profesor de limba şi literatura engleză) nu sunt apreciate la justa valoare. Şi mai apoi în mijlocul unei lumi din care şi-ar dori să poată evada. Unde? În Africa, nici mai mult, nici mai puţin decât în Africa, pe care o cunoaşte doar prin intermediul hărţilor şi ghidurilor de călătorii Michelin pe care le consultă în librăria unde ajunge frecvent, din lipsa unui alt loc în care să se simtă el însuşi. Să ţi se spună Bird („pasare", în limba engleză) şi să te simţi mereu întemniţat într-o uriaşă cuşcă sau stranie colivie din care să fii convins că nu ai unde zbura... Aceasta e situaţia în care se găseşte protagonistul, până în clipa în care află că fiul său, de curând născut, suferă de o gravă formă de hernie cerebrală, iar doctorii îi dau prea puţine speranţe de supravieţuire. Înspăimântat şi îngrozit, revoltat de nedreptatea destinului, tânărul tată nu ştie ce să facă, recurgând, pentru trei zile şi trei nopţi, la o veritabilă fugă de sine şi de lume, dar şi la o adevărată coborâre în infernul propriului suflet. Astfel, alături de o fostă iubită, se refugiază în alcool, droguri, violenţă şi sex, pentru a ajunge, în cele din urmă, să realizeze că singura şansă pe care o are este acceptarea fiului său. În ciuda părerii doctorilor, în ciuda suspiciunii cunoscuţilor şi chiar mai ales... în ciuda lui însuşi, destul de sceptic în ceea ce priveşte puterea de luptă a fragilei fiinţe afectate de un atât de grav sindrom. Finalul cărţii marchează speranţa pe care fiinţa umană nu trebuie să înceteze s-o păstreze. În orice condiţii şi, uneori, de-a dreptul în ciuda părerii tuturor - sau chiar a propriilor convingeri. De aceea, protagonistul va renunţa la vechea poreclă, cei din jur considerând nepotrivit să i se spună astfel după încercările prin care trecuse şi pe care, chiar dacă nu de prima dată şi chiar dacă nu fără efort, reuşise să le depăşească.
O menţiune specială merită excelenta versiune în limba română a acestui roman, semnată de Roman Paşca, perfect exemplu de adaptare la structura de profunzime a prozei lui Ōe - cel care, în paranteză fie spus, e considerat unul dintre autorii niponi dificili, fapt datorat permanentei sale aplecări spre experimentul lingvistic şi spre un stil specific. De aici problemele pe care discursul său narativ le ridică în faţa tălmăcitorilor, probleme comparate de numeroşi cunoscători cu cele pe care, într-un alt spaţiu cultural, doar textul faulknerian mai cere rezolvate.

Citeşte restul articolului aici.