Evadarea din turmă

de Radu Ciobanu acum 6 ani

Revenind la scrisori, să nu uităm că Olga Havlova a fost ea însăşi dizidentă şi semnatară a Cartei 77, iar conjuncţia ei cu Václav Havel va fi fost favorizată de comuna lor propensiune înspre rezistenţa militantă. S-au căsătorit în 1964 şi au convieţuit până în 1996, când a ucis-o un cancer. Era cu trei ani mai în vârstă decât el. Amănuntul e interesant dacă îl corelăm cu tonul dominant al scrisorilor, paternalist-autoritar, mustrător şi pisălog, care e curmat pe alocuri de mici accese de tandreţe sui generis ori de înduioşătoare îngrijorări: „Îţi transmit sărutări şi sunt fericit că te am - exact aşa cum eşti - adică cu toate defectele tale, chiar şi cu concizia ta atunci când vine vorba de scris scrisori (deşi e un defect pe care va trebui să-l corectezi)". Sau: „Nu umbla pe
podurile Pragăi singură noaptea şi, pe cât posibil, nu merge nicăieri singură." Căsnicia lor nu va fi fost întotdeauna scutită de „probleme", de vreme ce îi comunică şi astfel de reflecţii: „Dacă voi sta mult aici, poate că problemele cu care ne-am confruntat în ultima vreme se vor domoli şi cel puţin viaţa ta va fi mai liniştită." Dar scrisorile conţin fără îndoială şi pasaje codificate şi aluzii
insesizabile pentru cititorul din afară, astfel încât nu putem cunoaşte cu certitudine natura reală a relaţiei lor. Fapt evident este însă solidaritatea lor fără fisură pe toată durata acestei corespondenţe.
O bucată de vreme, scrisorile sunt marcate de eforturile de adaptare şi de disimulare a puseurilor depresive. Havel este însă prea lucid ca să nu conştientizeze pericolele demoralizării şi să nu găsească modalităţile de a le preveni. Ceea ce face ca acomodarea să se producă lent, dar sigur, nu fără o melancolică nuanţă de resemnare, care răzbate uneori şi epistolar: „(...) aici e nevoie de
atât de puţin ca să te simţi mai bine - un cuvânt prietenos, un interes cât de mic din partea vecinului, vederea unui copac." Când adevăratele stări nu se pot comunica direct, recurge la tertipuri stilistice, cum ar fi antifraza autoironică: „Viaţa mea: stare stabilă, destul de mohorâtă, nici o veste importantă de comunicat, poate cu excepţia faptului că am fost ras în cap, astfel împlinindu-se o mai veche dorinţă a mea."

Citiţi restul articolului aici.

Vă recomandăm şi