Estetica macabrului: Trepanoia, Mitoș Micleușanu

de Cristi Ardelean acum 5 ani

Numele lui Mitoș Micleușanu se leagă inseparabil de proiectul Planeta Moldova, dar preocupările sale artistice nu se limitează la glume inteligente cu și despre basarabeni - e, în același timp, pictor și prozator. Trepanoia e relevantă pentru toate cele trei categorii: critică socială, cu toate că excelent mascată, a realităților basarabene și românești, frescă violentă, vizuală și uneori olfactivă a mizeriei, și, per total, proză și poezie a macabrului. Stilul său e inevitabil suprarealist, după cum și-ar da seama oricine l-ar asculta măcar pentru cinci minute. Deși puteam intui multe aspecte înainte măcar de a-i deschide coperta, Trepanoia m-a izbit. Despre sordid, macabru și legătura lor cu bolile psihice s-a mai scris, dar, combinându-le cu o abordare suprarealistă, rezultatul e cel puțin curios.

Trebuie remarcat de la început că nu există cuvântul trepanoia, articulat sau nu. Îl putem privi drept un artificiu al lui Mitoș sau ca pe un compus al paranoiei și al trepidațiilor caracteristice lui delirium tremens. Indiferent de opțiune, termenul descrie perfect atmosfera cărții, a delirului patologic cauzat de atingerea divină. Oricât aș încerca să surprind frânturile de gândire ale naratorului care se confundă, deși discret, cu personajul principal, rezultatul nu poate fi decât parțial, imprecis, sacadat. Viziunea sa asupra lumii, punct de vedere care ni se impune, ne acaparează și ne bântuie, e una ingenuă și, simultan, violentă. Se descriu orori comise de el și mai ales împotriva lui cu sadism, lipsite de orice urmă de umanitate, de demnitate, de speranță în divinitate. Desigur, nici nu poate fi vorba de umanitate, deoarece Cristi, personajul central, nici nu e om, ci protoscopit, stadiu intermediar spre condiția de hermasofit. Veți zice că am luat-o și eu razna, intoxicat de volum, și probabil nu veți greși mult, dar un lucru e cert: imaginația lui Mitoș ține nu doar de o creativitate debordantă, ci mai ales de o intuiție ontologică. Hermasofitul - de altfel, titlul primului capitol - e o ființă ce nu are ambele sexe, ci e mai degrabă asexuată, eterică în carnalitatea sa. Sună foarte aproape de conceptul de înger? Chiar e. Cine sunt, însă, hermasofiții (și protoscopiții) și de unde apar? Mai ironic și precis, ținând cont de societatea de consum în care trăim, unde se fabrică?

Ajungem astfel la cadrul general, la topos-ul mitic în care se desfășoară suprarealista acțiune: o anume uzină, undeva la granița firavă dintre urban și rural, dintre real și imaginar, dintre firesc și patologic. Avem banda de producție, avem muncitorii obedienți și înfricoșați de directorul satrap, avem femeia fatală și puternică, directoare de resurse umane. Totul pare firesc până aici, doar că frica nu vine de la posibilitatea de a fi concediat, iar adjectivul fatal nu are vreo nuanță metaforică. Această mare fabrică a ororilor de orice fel (chiar de limbaj, deseori mai violent decât orice frescă scabroasă a descompunerii) nu se limitează la a produce ființe greu de imaginat, ci are și un mic institut de cercetare, în care studenților le este relevată condiția umană. Trebuie menționat că Mitoș are o întreagă fixație pentru uzină ca univers circular, auto-suficient. Acum câțiva ani avea o emisiune tv în care se plimba prin niște hale părăsite și discuta despre orice, de la drenajul irigațiilor părăsite după 89ʼ (91ʼ la est de Prut) la reîncarnare și viața de apoi, cu accentul său tipic și cinismul mușcător, producție care avea marele merit de a nu da doi bani pe vreun rating sau convenție media.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi