Este cultura franceză pe moarte?

de Gabriela Lupu acum 8 ani

Un jurnalist american stabilit în Hexagon a îndrăznit să proclame moartea culturii franceze, mai întâi într-un articol şi apoi într-un întreg volum, apărut acum şi în România.

În noiembrie 2007, în ediţia europeană a revistei „Time" apărea un articol intitulat „Moartea culturii franceze", semnat de jurnalistul american Donald Morrison. Imediat, întreaga Franţă, în frunte cu Bernard-Henri Levy şi Maurice Druon, s-a simţit datoare să-l spulbere pe obraznicul autor. Reacţiile jurnaliştilor, oamenilor de televiziune, ale scriitorilor şi ale politicienilor francezi au depăşit cu mult în amploare cele şapte pagini publicate de Morrison, în care acesta explica, cu date şi cifre, că, în ciuda sumelor imense investite în toate domeniile culturii, Franţa nu a mai produs în ultimele decenii nici un nume de anvergură internaţională. Morrison a dezvoltat apoi teoria sa într-o carte intitulată „Ce mai rămâne din cultura franceză", carte tradusă şi în româneşte şi lansată zilele acestea de către editura Art.

Volumul cuprinde şi răspunsul pe care l-a primit Donald Morrison de la profesorul şi istoricul literar Antoine Compagnon.  La întrebarea lui Morrison „Ce mai rămâne din cultura franceză?", Compagnon răspunde: „Preocuparea pentru grandoare".

Dar iată cum povesteşte, plin de umor, jurnalistul american cum a declanşat scandalul. „Eu îmi vedeam liniştit de treburile mele - sau, mai degrabă, de ale Franţei -, când furia opiniei publice galice m-a lovit direct în plex. (...) Trebuia să fi ştiut că un american nu poate curta insistent puterea şi gloria culturii franceze fără să se aleagă cu un răspuns dur şi deloc plăcut. Mai înţelept ar fi fost să-mi fi păstrat consideraţiile pentru dineurile pariziene decât să public un articol intitulat «Moartea culturii franceze» într-o revistă americană. Dar îmi făceam iluzii că observaţiile mele vor fi receptate de cititorii francezii la fel cum credeam eu: adică nişte constatări amicale şi pozitive despre o ţară care chiar îmi place. Ce naivitate din partea mea! Cu alte cuvinte, cât de american am fost! Oare nu ştiam că vaca sacră a vieţii publice franceze se numeşte cultură şi că este punctul sensibil al imaginii naţionale? Poţi critica liniştit etica muncii în Franţa, atitudinea ei faţă de fumat, regimul ei fiscal. Dar ferească sfântul să-ţi treacă prin cap să-i vorbeşti de rău cultura! Şi să nu cumva să-ţi imaginezi vreo clipă că observaţiile tale vor fi luate lejer, iar critica ta va fi considerată una constructivă." Toate mediile franţuzeşti s-au aprins, după cum descrie plastic Morrison, „ca Turnul Eiffel luminat în toată splendoarea lui".

„De Gaulle + Sartre + bagheta + sânii lui Sophie Marceau = cultura franceză pentru americani"

Didier Jacob, cronicar literar la Nouvel Observateur, l-a luat peste picior pe Morrison în primul rând pentru că e american (cu alte cuvinte, trebuie să fii francez ca să critici Franţa). „Pentru americani, cultura franceză este, simultan, obiect al repulsiei şi obiect al dorinţei. Dacă această ambivalenţă ar putea fi prinsă într-o formulă algebrică, aceasta ar suna cam aşa: De Gaulle + Sartre + bagheta + sânii lui Sophie Marceau = cultura franceză", a scris extrem de acid Didier Jacob. În mare, cam aşa stau lucrurile. Numai că Morrison nu este un american obişnuit. Născut într-un orăşel de pe lângă Saint Louis, metropolă întemeiată de francezi, el a fost educat la o şcoală a călugăriţelor ursuline, ordin care emigrase în America tot din Franţa. Aşa se face că, încă de pe băncile şcolii, Morrison a fost racordat la cultura franceză. Întreaga sa viaţă a pendulat între America şi Franţa pentru ca, la pensie, să se decidă să se mute definitiv la Paris. Morrison este deci un americano-francez care cunoaşte foarte bine realităţile din ţara sa de adopţie. „Nimeni nu ia cultura mai în serios decât poporul francez", spunea Morrison în articolul care a incendiat lumea culturală din Hexagon.

Citiţi articolul în întregime în România liberă.

 

 

Vă recomandăm şi