Eminescu şi inocenţa lecturii

de Angelo Mitchievici acum 5 ani

Deşi nu a dobândit statutul unei discipline aparte, eminescologia îşi are cercurile ei de iniţiaţi, iar receptarea operei eminesciene prezidează la configurarea unor cluburi selecte, dar şi la sedimentarea unui imens material rezidual depus de generaţii de compilatori, grafomani, profeţi furioşi sau poeţi întru critifiction etc. Opera eminesciană a devenit în timp cel mai popular teren de încercare pentru aberaţii, iar pe de altă parte, cei care o traversează se confruntă numaidecât cu arcanele lecturii şi cu şoaptele arhonţilor nevăzuţi ai operei. Cum arată acest lector temerar decis să intre în "pădurea de simboluri"? Cartea Ioanei Bot, Eminescu explicat fratelui meu (Editura Art, Bucureşti, 2012, 272 p.) deschide fără doar şi poate un drum acestui călător pe care-l reprezintă lectorul, cartea devine un portulan şi totodată relatarea propriei aventuri de lectură. Îndrumarul nu recomandă doar lectura proprie, ci, aş spune, o metalectură, o analiză a demersului unui lector obişnuit care are ambiţia de a se confrunta cu textul fără "ipocrizia" unei culturi consistente. În fapt, Ioana Bot nu indică doar o soluţie a ieşirii din labirint, ci şi date importante despre structura acestui labirint şi iluziile, simetriile şi jocurile de oglinzi pe care ni le propune.
Jocul iniţiat de autoare se bazează pe această tensiune fondatoare între inocenţă şi ipocrizie sau experienţă şi răspunde prin ricoşeu la întrebarea: Cum poate fi reinstituit actul lecturii în cazul operei eminesciene acoperită de runele şi scrijeliturile atâtor exegeze nefericite? La o privire mai atentă, Ioana Bot încearcă să răspundă la o întrebare încă şi mai dificilă. Cum poate fi reinstituită inocenţa lecturii nu în ceea ce-l priveşte pe un lector complet inocent, ci chiar pe ipocritul lector baudelairian, cel care are capacitatea de a "fraterniza" întru cunoaştere cu textul şi autorul lui? Sau, altfel spus, cum "ipocritul lector" îşi poate recâştiga inocenţa în faţa operei înconjurată de sterilul de glose şi tabuuri, pentru ca lectura să aducă ceva nou? O lectură deplin inocentă a operei ar conduce cu uşurinţă fie la confirmarea locurilor comune, în cel mai bun caz, fie la noi aberaţii, la deliruri exegetice. Aş zice că această inocentare a lecturii constituie un mobil secret al cărţii. Noi, cititorii lui Eminescu dorim să redescoperim opera şi suntem sufocaţi de grundul gloselor exegetice. Cum reuşim să ne debarasăm de el? Proiectul are o răbdare şi o bunătate benedictine, sub care se ascunde nu de puţine ori o ironie acidă, acid menit să dizolve tocmai această crustă a sterilului lecturilor improprii, deficitare, conformiste.
Or, această experienţă se articulează în consonanţă cu o analiză a gestaţiei artistice a unui text, autoarea adresându-se în mod avenit metamorfozelor textului poetic, dar şi unor topoi consacraţi ai exegezei pentru a-i rediscuta şi deconstrui. Una dintre tezele cărţii mi se pare extrem de interesantă, aceea a modernităţii lui Eminescu pe fondul unui postromantism în contextul căruia este recuperabilă o reflecţie privitoare la strategiile romantice. În Caragiale, fireşte, Liviu Papadima încerca în mod similar să-l scoată pe Caragiale de sub incidenţa clasicismului sau realismului, invocând modernitatea acestuia în temeiul ecartului ironic şi al reflecţiei cu privire la mijloacele întrebuinţate. În ambele cazuri, atât Eminescu în analiza Ioanei Bot, cât şi Caragiale în cea a lui Liviu Papadima sunt circumscrişi unei vârste a lecturii, a utilizării conştiente parodic la Caragiale, ludic la Eminescu, a unor retorici, a unor estetici. Analiza de poem a Ioanei Bot vizează tocmai surprinderea unui astfel de punct de inflexiune unde poetul se transformă în lectorul propriului text în etapele sale de maturare, dar şi a codurilor întrebuinţate cu fascinaţia experimentelor.
Nimic nu evocă mai bine acest proces de autoscopie, de decantare decât laboratorul poetic pe care autoarea îl repune în discuţie cu o altă privire. În mod esenţial, ea observă că "experimentul imaginarului poetic este mereu însoţit de experimentul limbajului poetic", cea de-a doua dimensiune precizând modernitatea perspectivei şi capacitatea lui Eminescu de a se extrage unui trăirism facil, unei experienţe genuine, optând pentru o explorare a formelor poetice. Acest fapt face uneori posibil un aliaj spectaculos între forma clasică a unui poem şi infuzia de sensibilitate romantică prezidând la obţinerea formei ultime a poemului. Din acest punct de vedere sunt spectaculoase prin noutate lecturile făcute unor poeme sau fragmente consacrate pe care exegeza părea a le fi închis oricărei interpretări novatoare. Pe rând, poezia erotică, tezele legate de prelucrările folclorice în creaţia de basme etc. sunt recitite pentru a fi deconstruite inteligent relevând diferenţele, ecartul faţă de modelele vehiculate, reala inserţie a reflecţiei eminesciene asupra formelor. Cecitatea lecturii se asociază tabuizării textului eminescian nu doar în senul în care acesta dobândeşte un caracter oracular. Ioana Bot revine la formulele sacrosante ale lecturilor consacrate, precum aceea a lui George Călinescu, continuând reflecţia asupra lecturii eronate sau doar comode menite să proiecteze fantasmele lectorului pe fundalul unei opere net mai complicate şi mai prolifice semantic.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi