DUMITRU ŢEPENEAG, OAMENI DIN EST

de Daniel Cristea Enache acum 5 ani

Dintre scriitorii noştri plecaţi (fugiţi) înainte de 1989, din motive politice, şi reconciliaţi cu ţara după Revoluţie, Dumitru Ţepeneag este poate exemplul cel mai relevant. Nu şi reprezentativ, întrucât efortul său consistent de reinserţie în literatura autohtonă nu îl putem regăsi la prea mulţi componenţi ai diasporei româneşti. Ca şi Ilie Constantin, dar mai din vreme, încă de la începutul anilor '90, Dumitru Ţepeneag şi-a publicat sistematic volumele pe piaţa noastră culturală, atât de dispreţuită de unii dintre actanţii ei; şi a intrat în tot felul de polemici, bucureştene şi naţionale, cu dezinvoltura unui vechi combatant. Astfel că bibliografia lui postrevoluţionară numără suficiente titluri (unele, de referinţă) pentru ca autorul de la Paris să poată fi considerat „de-al nostru". Zadarnică e arta fugii (1991; Premiul Uniunii Scriitorilor), Nunţile necesare (1992; Premiul Academiei Române), Roman de citit în tren, Un român la Paris şi Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite (1993), Cuvântul nisiparniţă (1994), Hotel Europa (1996), Porumbelul zboară (1997), Călătorie neizbutită (1998), Pont des Arts (1999), Războiul literaturii încă nu s-a încheiat (2000), Maramureş (2001; Premiul Uniunii Scriitorilor), Destin cu Popeşti (2001), Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion Simuţ (2003) sunt numai o parte din numeroasele volume purtându-i semnătura. Abundenţa aceasta editorială explicându-se atât prin translarea lingvistică (cărţi scrise în franceză şi traduse apoi în româneşte), cât şi prin prolificitatea unui autor disputat între construcţia romanescă, amplă, formula radical-onirică a prozei scurte şi cea pletorică, intens personalizată, a publicisticii curente. Se poate spune că, dacă România se străduieşte încă, la cincisprezece ani şi mai bine de la Revoluţie, să se integreze în Europa, Dumitru Ţepeneag a încercat şi a reuşit o integrare de sens contrar, mizând pe o nouă carieră românească şi pe reintrarea în canonul nostru literar.

La belle Roumaine, romanul său cel mai recent, merge în aceeaşi direcţie şi intră în ecuaţia epică propusă şi impusă de trilogia anterioară (Hotel Europa, Pont des Arts, Maramureş). El îmi verifică o observaţie mai veche, constatarea unei disocieri relativ surprinzătoare în scrisul autorului. Ar fi fost de aşteptat ca acest scriitor care spune atât de frecvent şi cu atâta combativitate eu, apelând constant la episoade din propria biografie şi făcând din adversarii de idei o galerie portretistică, să-şi modeleze proza pe tiparul autoficţiunii. Să şteargă complet graniţele dintre lumea reală şi cea ficţională, existenţă şi text, şi să exploateze filonul bogat de experienţe, deopotrivă exterioare şi interioare, sociale şi sufleteşti. Tipul de literatură practicat de multe voci ale diasporei noastre acesta este: romane la persoana I, autobiografii deghizate, parabole cu concluzia dată, pamflete intrate în textura cărţii. E suficient să ne gândim la „ficţiunile" dureroase şi îndurerate ale lui Paul Goma, pentru a ne face o idee despre această literatură a convulsiilor, deficitară artistic şi impresionantă ca document uman. La antipodul unei astfel de modalităţi, autorul romanului de faţă prezintă o deplină linişte narativă, conjugată cu o vivacitate stilistică neobişnuită. Cu toate că zboară şi prin paginile lui destule săgeţi, cu adresă reală sau autoreferenţială (un personaj se numeşte Silvia Burlesconi, un cunoscut critic literar e ironizat pe jumătate de filă, apar referinţe stricte ori parodice la secvenţe familiare nouă: Pont des Arts, podul dintre Luvru şi Academie, Roman de gare, numele unui... cal de curse, Hotel Europa, titlul unui film policier), acestea nu schimbă compoziţia epică, reprezentând mici pete de culoare într-un ansamblu de o factură diferită. În pofida fragmentelor decupate din realitate şi inserate în text, Dumitru Ţepeneag aspiră la o literatură pură, filtrată de mai multe ori, interesată exclusiv de potenţialul romanesc al unor scene, pe care le transformă într-un bun propriu. Cititorul e atent, în primă instanţă, la reperele şi siluetele ieşite din aerul epocii, dar se adaptează, treptat, la ficţionalizarea lor, respectând marcajele prozatorului. Balansul între cele două medii (istoric şi prozastic) structurează întreg romanul La belle Roumaine, centrat pe o figură feminină enigmatică şi profitând la maximum de ambiguitatea sa existenţială. Proza începe, în ordine cronologică răsturnată, cu episoadele pariziene din viaţa frumoasei românce, continuă cu preludiul ei berlinez şi se încheie printr-o legare a tuturor firelor compoziţionale, completând cu o precizie matematică spaţiile albe lăsate, intenţionat, în intriga cărţii. O derulare de roman poliţist combinat cu cel de mistere, un traseu epic în care biografia şi sfârşitul tragic al eroinei amână să fie pe deplin lămurite.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi