Despre mijlocirea legăturilor dintre necunoscuți: Antoaneta Ralian

de Anca Zaharia acum 1 an

Nu cred în sfârșitul lumii este cartea care mi-a ținut toată atenția într-un loc vreme de vreo două zile. Pentru că acesta a fost rolul Antoanetei Ralian: să unească sub aceeași umbrelă, lăsându-le libertatea de a fi ei înșiși, un număr mare de scriitori variați, de personalități literare diverse și uneori dificile, alteori mult prea ușor de intuit. A luat acești cunoscuți sau necunoscuți scriitori, ea fiind podul de legătură, și ni i-a băgat în casă și-n suflet în același mod, adică cu dedicare și răbdare, ba chiar cu înțelegere – față de noi, față de ei, față de nenumăratele minusuri ale oamenilor în general.

 

M-a făcut pe mine să mă simt legată de ea însăși, iar asta fără a avea șansa de a o cunoaște. M-a făcut să mă simt legată de Iris Murdoch și de atâția alții, a fost inițiatoarea unor conexiuni de mare însemnătate pentru mine. A luat acești necunoscuți din relația scriitor-cititor și i-a făcut să se placă mai mult, să devină familiari, ba chiar prietenoși.

 

Ideea de a face o carte din articolele scrise de Ralian și din unele interviuri acordate de către aceasta este cel mai bun lucru care se putea face pentru a-i onora memoria și pentru a o aduce în fața publicului, din nou, mai mult ca scriitor decât ca figura arhicunoscută de traducător. Care, totuși, a modelat-o, după cum însăși recunoaște atunci când spune că a ajutat-o să scape de inhibiții faptul că l-a tradus pe Henry Miller, de exemplu.

 

Citește în continuare aici.

Vă recomandăm şi