Ce-am pierdut în foc – Mariana Enriquez

de Ema Cojocaru acum 8 luni

După o lungă pauză de la blog, nici nu știu despre ce să scriu mai întâi. Sunt o grămadă de cărți despre care nu v-am vorbit, însă una dintre ele mă bântuie cu persistență, cerând să fie scoasă la iveală: e vorba de „Ce-am pierdut în foc”, un volum de proză scurtă al scriitoarei argentiniene Mariana Enriquez, care a ajuns la noi prin excelenta traducere a lui Marin Mălaicu-Hondrari.
 
Pentru cititorul potrivit, „Ce-am pierdut în foc” e genul de carte care acaparează total și nu se uită prea curând. Deși au trecut vreo două luni de când am terminat-o (ceva mai înainte de a apărea la noi), o mulțime de imagini din aceste proze sunt încă proaspete, ca și cum le-am fost martoră sau am locuit în poveștile autoarei – ceea ce într-un fel este adevărat, având în vedere fascinația cu care le-am citit. Pentru mine, a fost o experiență foarte intensă: îmi venea să citesc încontinuu, sub imperiul unei atracții irezistibile, iar dacă, doamne ferește, trebuia să fac și alte lucruri în ziua respectivă, stăteam cu gândul numai la povestirile Marianei Enriquez și la amestecul de plăcere, frică și dezgust, sub semnul căruia a stat relația mea cu această carte, așteptând ca pe ghimpi să reiau lectura. Da, prozele autoarei oripilează, inspiră teamă și aversiune, dar în același timp nu m-am putut opri din citit, pentru că e ceva special și obsedant în scriitura Marianei Enriquez. (Nu garantez, însă, că toată lumea va simți la fel.)
 
Piciorul în lanț zărit într-o curte, fetița cu o singură mână și cu dantură îngălbenită, mogâldeața de la capătul patului, colecția de dinți și unghii dintr-o casă părăsită, piticul sinistru cu sfoara lui aducătoare de moarte, fata cu privire rea care dispare în toiul nopții într-o pădure, apele vâscoase și moarte ale râului, care ascund ceva înspăimântător, craniul împodobit cu beculețe de Crăciun – toate acestea, și multe altele, sunt imagini vii, pline de intensitate, care mă urmăresc și acum. 
 
Dintre toate tururile ghidate prin Buenos Aires pe care firma le oferea, cel dedicat crimelor și criminalilor era cel mai de succes. (...) Orașul nu avea asasini cu adevărat mari, în afară de dictatori, dar ei nu erau incluși în tur din motive de corectitudine politică. Unii dintre ucigașii despre care vorbea comiseseră crime atroce, dar destul de obișnuite, dacă iei în calcul orice catalog de violență patologică. Piticul era altfel. Era ciudat. N‑avea alt motiv decât dorința lui de a ucide, părea un soi de metaforă, partea întunecată a Argentinei orgolioase de la început de secol, o presimțire a unui rău viitor, o dovadă că țara n‑avea numai palate și ferme de vaci; el era un pumn încasat în plin de elitele argentiniene atât de provinciale încât credeau că dinspre fastuoasa și râvnita Europă nu puteau veni decât lucruri bune. (pag. 101/109)

Citește în continuare pe blogul Lecturile Emei.

Vă recomandăm şi