„Caut întotdeauna ceva care să nu fie vizibil la prima vedere“

de Alina Purcaru acum 8 luni

Olga Tokarczuk este o scriitoare din Polonia imposibil de confundat sau de imitat. Literatura ei este cunoscută în lumea întreagă, fiind tradusă înclusiv în mandarină. Numele ei apare frecvent pe listele posibililor destinatari ai rîvnitului Nobel pentru Literatură, iar cărțile ei stîrnesc, în Polonia, valuri de admirație, dar și rumoare și iritare în rîndul naționaliștilor bigoți. Este o autoare cu un profil unic, cu vederi clare, ostile autoritarismelor și intoleranțelor de orice fel, o scriitoare curajoasă, o exploratoare a limbajului și a formelor literare, la fel ca personajele ei, pribegii din Rătăcitorii. În limba română i-au fost traduse pînă acum Călătoria oamenilor Cărții (trad. Constantin Geambașu, Editura Polirom, 2001), Străveacul și alte vremi (trad. Olga Zaicik, Editura Polirom, 2002), Rătăcitorii (trad. Cristina Godun, Editura Art, 2013 ) și Casă de noapte, casă de zi (trad. Cristina Godun, Editura Casa cărții de știință, 2016). Pentru Rătăcitorii a primit, în 2008, Premiul Nike, cea mai importantă distincție literară din Polonia. Acealași premiu l-a primit șapte ani mai tîrziu, în 2015, pentru Cărțile lui Iacob, roman încă netradus în limba română. Despre toate aceste treceri, explorări și căutări, dar și despre indignarea pe care i-o stîrnesc politicile ostile femeilor, din propria țară, am vorbit în interviul de mai jos, luat la Iași, în timpul Festivalului Internațional de Literatură FILIT, desfăşurat între 4 şi 8 ocombrie.


Vă propun să începem discuția noastră pornind de la figura anatomistului, personaj simbolic, care ocupă foarte mult spațiu în romanul Rătăcitorii. În măsura în care anatomiștii încercau, prin disecție și prin hărțile lor minuțioase, să înțeleagă cîte ceva de­spre viață, nu încearcă și scriitorul, aplecat asupra trecutului, să obțină niște hărți similare, numai că din cuvinte? Nu e și scriitorul un anatomist?

Îmi place foarte mult întrebarea și mă bucur că începem de aici. Așa este: noi, scriitorii, sîntem un fel de antomiști care mai întîi diseacă lumea și realitatea pentru ca, mai apoi, să le reconstituie, să le refacă și să le reașeze în alt mod. Cred că acesta este și rolul literaturii, de altfel: mai întîi să arate toate detaliile existente, și după aceea să construiască o lume și să ne arate că acea lume reconstruită există cu adevărat.


Apropo de lumi alternative, și în Casă de noapte, casă de zi, dar și în Rătăcitorii, visul pare să fie foarte important. E ca și cum visul ar oferi o realitate mai precisă decît reperele concrete. Vă rog să vorbiți un pic de­spre modul în care explorați materialul oniric, atunci cînd scrieți.

Dacă aveți această părere, că visul e mai important decît realitatea, acesta e un mare compliment pentru mine. Să înțeleg că aceste cărți sînt captivante și că acaparează imaginația cititorului?


Desigur, dar este vorba și despre ceea ce afirmă unele personaje ale dumneavoastră, care prețuiesc mai mult ambiguitatea, imprecizia, tremurul contururilor decît reperele fixe, decît ceea ce este dat ca atare.

Tocmai asta cred că este sarcina literaturii: să creeze o lume alternativă, dar care, în același timp, are puterea de a ne captiva și de a ne răpi în interiorul ei. Răspunzînd la această întrebare, m-aș referi și la cartea care nu este tradusă în România, Cărțile lui Iacob, deoarece acolo expun o metodă de a scrie literatură pe care o numesc „conjectură“. Este un termen luat din arhivistică: uneori, cel care cercetează documentele vechi se întîlnește cu documente distruse, fie de trecerea timpului, fie afectate iremediabil de condiții atmosferice nefavorabile. Dă, așadar, peste niște goluri în text și sarcina lui este să umple aceste goluri în așa fel încît cititorul acelui document să aibă impresia unei continuități și certitudinea că există un sens, că totul are, finalmente, un sens. Cu toate că aceste goluri au existat, el le-a umplut și a generat un document asemănător, dar nu identic. Și eu folosesc aceeași metodă: uneori, ceea ce scriu este foarte realist, dar, în același timp, există niște goluri în realitate pe care eu le umplu.


Într-un interviu postat pe YouTube, în care discutați despre acest roman, Cărțile lui Iacob, v-am auzit povestind despre modul în care, în această carte, ați redat vocile unor femei din trecutul polonez pe care, iată, istoria mare nu le-a păstrat. Spuneți clar că, pentru simplul fapt că aceste voci nu apar în cronici, nu înseamnă că nu au existat. Ați umplut, iată, aceste goluri din arhive și ați infuzat cartea cu un mesaj asumat feminist. Vă rog să povestiți despre acest demers.


Citește continuarea interviului în revista Observator cultural.

Vă recomandăm şi