Când l-a cunoscut pe Sebald, Susan Sontag nu s-a așezat pe canapea, lângă el, s-a așezat la picioarele lui

de Bogdan Coșa acum 9 luni

Austerlitz, preferat de publicul larg în detrimentul celorlalte volume, e mai spectaculos la nivel de story, mai ușor de urmărit și mai clasic – în sensul că, fiind un soi de Bildungsroman, există un fir roșu (două fire, de fapt, unul roșu și unul albastru, dar ne interesează doar cel roșu, pentru că cel albastru e complet subordonat celui roșu), ceva de care să te ții până la capăt și care, dacă nu ești fanul digresiunilor sebaldiene experimentate în volumul (criticii încă se-ntreabă, e roman, nu-i roman?) despre care vorbeam mai devreme, de care nu scapi nici aici, te ajută să-ți faci loc printre ele și, în final, să le vezi utilitatea. 

Doi străini, naratorul și acest Jacques Austerlitz, se-ntâlnesc adesea întâmplător (firul albastru), la distanțe oarecare de timp, iar personajul care dă numele cărții își povestește viața și, odată cu asta, aventura identitară (firul roșu) tot mai intensă cu fiecare revedere. 

Nu intru în detalii, cine n-a citit-o merită jocul de suspans drept răsplată pentru escaladarea paginilor atât de solicitante emoțional și, de ce nu, moral, intelectual. 

De reținut – și preferatul meu, cred – , episodul despre cosmetizarea rapidă a unui lagăr în vederea primirii observatorilor trimiși de Crucea Roșie (tras ulterior printr-un film pe care personajul îl urmărește încetinit de patru ori, în care crede c-o zărește pe cea care a fost mama lui, de care a fost separat la vârsta de patru ani, din care reproduc cu regret doar vârful aisbergului, fragmentul fiind foarte lung):

În timpul concertului, obiectivul aparatului de filmat ia câteva prim-planuri de persoane printre care și figura unui domn mai în vârstă, al cărui cap cărunt, tuns scurt, umple jumătatea din dreapta imaginii, în timp ce în jumătatea din stânga, ceva mai în spate și mai în marginea de sus, apare chipul unei femei mai tinere, aproape de nedeosebit de umbra neagră care-o înconjoară, fapt pentru care nici n-am observat-o la început. Deasupra rochiei întunecate, închise până la gât, se detașează vag trei linii arcuite fine ale unui lănțișor pe care ea îl poartă; prinsă în păr, într-o parte a capului, se mai distinge și o floare albă. Și la fel cum, în vagile mele amintiri și puținele repere de alt ordin pe care le mai am astăzi, îmi închipuisem că ar putea arăta actrița Agáta, întocmai așa – mi-am zis eu văzând filmul, a spus Austerlitz – arată și-această femeie. Așadar m-am uitat încontinuu la acest chip deopotrivă de străin și de familiar, a spus Austerlitz, lăsând pelicula să se deruleze înapoi și înainte, de câteva ori la rând, și cercetând indicatorul de timp din colțul superior stâng al ecranului, cu cifrele care-i acoperă o parte a frunții, minutele și secundele de la 10:53 până la 10:57, și sutimile de secundă care se rotesc cu atâta rapiditate încât nici nu poți să le deslușești și să le reții. 


Citește în continuare pe blogul Goethe Institut.

Vă recomandăm şi