ARTE VIZUALE. „Cuba – locul în care oamenii mai sînt încă în formă pură“

de Silvia Dumitrache acum 5 ani

Pentru cei care vor să descopere Cuba dincolo de clişeele cu care sîntem obişnuiţi, Cosmin Bumbuţ şi Elena Stancu propun o perspectivă inedită, cu focusul pe frînturi din viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi şi într-o formulă de jurnal foto-literar, în cartea lor Cuba continuă (apărută anul acesta la Editura Art): Cosmin Bumbuţ s-a ocupat de partea de fotografie, iar Elena Stancu, de texte. Nu este nici ghid de călătorie, nici o analiză rece a realităţii cubaneze, ci o captură a realităţii universului mic al cubanezilor, realitatea vie şi clocotitoare de energie şi optimism. Am stat de vorbă cu Cosmin şi Elena, despre unul dintre puţinele locuri în care se mai regăseşte în stare pură bucuria de a trăi.

Cum aţi descoperit Cuba şi cum aţi ajuns la această formulă: fotografie - literatură?
Elena STANCU: Cosmin mai mersese de două ori în Cuba cînd m-am alăturat şi eu, în această călătorie în care am pornit în urma unei discuţii pe tema libertăţii şi a fericirii cubanezilor. Cosmin, care mai fusese acolo, insista că oamenii de acolo sînt fericiţi, iar eu susţineam că nu este posibil într-un regim totalitar. Ne-am hotărît să facem această carte mai degrabă ca să ne răspundem nouă înşine la nişte întrebări despre Cuba şi despre fericirea cubanezilor.

V-aţi dus în Cuba avînd deja o serie de preconcepţii, şi dacă da, cum v-au fost ele răsturnate?
Cosmin BUMBUŢ: În primul rînd, cînd am fost în Cuba, ştiam că e o ţară comunistă şi, ştiind cum a fost la noi comunismul, mă gîndeam că o să întîlnesc ceva asemănător, dar nu a fost aşa. E o ţară mult mai colorată, oamenii sînt mult mai veseli, poliţia nu stă cu ochii pe ei. Mie mi-era frică, de exemplu, gîndindu-mă la ce o să se întîmple cînd o să scot aparatul pe stradă şi o să încep să fotografiez, că poate o să vină cineva să îmi spună că nu am voie să fotografiez anumite lucruri. Nu m-a oprit nimeni, nici măcar atunci cînd am fotografiat nişte rachete sau lansatoare de rachete pe un cîmp, nu ştiu dacă mai erau sau nu funcţionale. Am fotografiat poliţişti şi militari pe stradă, n-a venit nimeni să-mi spună ceva, nici măcar nu s-au uitat urît la mine. Aşa că acesta a fost primul clişeu despre Cuba care a căzut. Apoi, aspectele legate de mîncare: cubanezii au mai multă mîncare, deşi sînt săraci, decît aveam noi în 1989. Dacă ai bani, poţi să te duci să îţi cumperi de mîncare, pe cînd la noi, din cîte ţin eu minte, nici dacă aveai bani, nu găseai mîncare. Al treilea clişeu dărîmat: am văzut tineri care aveau piercing, părul lung, ascultau muzică rock pe stradă, ceea ce iarăşi m-a făcut să mă gîndesc la perioada în care, în liceu, mă obligau să mă tund şi nici vorbă să vezi pe stradă tineri cu piercing sau cu tatuaje.
E.S.: Eu mă aşteptam să întîlnesc nişte oameni oprimaţi de regimul politic, dar în schimb, am descoperit nişte oameni veseli, care vorbeau direct despre Fidel sau despre sărăcia lor, fără să le fie teamă că li s-ar putea întîmpla ceva. Cînd am discutat cu un profesor de engleză care ne-a explicat mai multe substraturi, ne-a zis că ar fi bine totuşi să nu discutăm în alte părţi despre ce vorbim acolo. „Aş putea primi un telefon", ne-a explicat el. Şi cînd l-am întrebat dacă asta ar presupune că i s-ar întîmpla ceva familiei lui, nici măcar nu înţelegea întrebarea. Un alt exemplu este cel al unui prieten al nostru din Playa Larga, care a fugit în Hawaii şi, după o vreme, a fost prins şi trimis înapoi în Cuba, unde a avut doar un an de arest la domiciliu. Cînd l-am întrebat şi pe el dacă s-a întîmplat ceva cu familia lui cît timp a fost el plecat, a fost uimit de întrebare.

Citeşte restul interviului aici.

Vă recomandăm şi