Agale prin Cuba

de Elena Stancu acum 5 ani

În Cuba, nimeni nu se grăbeşte. Oamenii se mişcă alene, abia trăgându-şi picioarele după ei. La magazin, vânzătorul stă de vorbă cu fiecare client despre toate mărunţişurile care s-au mai întâmplat de când s-au văzut ultima oară. Ieri, cel mai probabil. Ceilalţi clienţi aşteaptă răbdători sau intervin veseli în conversaţie. La restaurant, ospătarii îţi explică ce înseamnă fiecare fel trecut în meniu, cum e gătit şi cu ce ingrediente. Apoi îţi spun că nu au decât unul dintre aceste feluri de mâncare.
Nici trenurile nu s-ar putea mişca mai repede în Cuba. O lecţie de răbdare (pentru turişti) e călătoria cu trenul dintre localităţile Casablanca şi Matanzas pe singura linie electrică din Cuba. Aceasta a fost construită în 1917 de compania americană de ciocolată Hershey care avea aici o fabrică de zahăr. Trenul e folosit astăzi de cubanezii din zonă care merg dintr-un sat într-altul, iar cei 90 de kilometri sunt parcurşi în aproximativ patru, cinci ore.
În fiecare haltă, o vânzoleală de femei şi bărbaţi urcă şi coboară, îmbrăcaţi în cele mai bune haine ale lor. Localnicii stau de vorbă în vagoane, se pupă apăsat şi îşi zâmbesc larg, în timp ce trenul se balansează ameninţător pe şine. Cablurile vechi, acoperite de rugină, împrăştie scântei portocalii. Trenul are două vagoane uleioase şi ruginite, cu scaune tari, din lemn, care-ţi îndoaie spatele. Geamurile, câte mai există, nu pot fi închise. În jur, umbrele palmierilor se conturează pe cerul transparent, iar nuanţele de verde se amestecă ameţitor.
Ne oprim violent, cu scântei şi scârţâit metalic. Tresărim. Toţi ceilalţi aşteaptă liniştiţi, fără să se agite. Parcă au urcat în tren nu pentru că se grăbeau să ajungă undeva, ci pentru că voiau să mai schimbe o vorbă. Mecanicul şi controlorul ies să vadă ce s-a întâmplat. Se întorc şi anunţă: „Tengo una situación". S-a rupt pantograful, iar bărbaţii iau o geantă cu unelte şi merg să rezolve problema. Jumătate de oră mai târziu, trenul se urneşte din nou.
Ajungem în Matanzas după cinci ore, fără ca timpul acesta să ne fi umplut de nerăbdare. La întoarcere, tot cinci ore. De data asta prin beznă, pentru că mecanicul ne spune că trenul nu are suficientă baterie pentru lumina din vagoane. Controlorul se plimbă pe culoar cu o lanternă pe care o aprinde din când în când direct în ochii pasagerilor. Timp de o secundă, vedem privirile tuturor pironite asupra noastră, apoi siluetele se dizolvă fantomatic în beznă. Cubanezul de lângă noi ne oferă câteva bomboane mentolate.

Citește restul articolului aici.

Vă recomandăm şi