Această orbitoare absență a luminii – Tahar Ben Jelloum

de Scorillo acum 5 ani

În clipa în care am văzut acest titlu pe raftul librăriei am știut că vreau să o cumpăr. Apoi, de fiecare dată când s-a nimerit să-l repet cu voce tare sau în gând, am făcut o pauză și mi-am oferit câteva clipe pentru a-l savura. Contrar lui Toate diminețile lumii, a cărei nume îl credeam ascunzând ceva frumos, însă am dat peste o poveste inutilă, aici am găsit o carte pe care o voi ține minte și o voi considera mult timp un reper pe Calea mea, chiar dacă am aruncat-o din mână de câteva ori până să o termin.

Această orbitoare absență a luminii este romanul supraviețuirii. Sau mai bine zis, al supraviețuirii în bezna simțurilor. Optsprezece ani într-o carceră construită în plin deșert, într-un loc secret, departe de tot ce înseamnă viață; cutii de beton săpate sub pământ. Totul cu un singur scop: condamnații să aibă parte, în beznă, de o suferință calculată pentru o moarte lentă. Într-un cuvânt, morminte.

Întregul univers încapsulat într-un mormânt.

Noi, oamenii, suntem construiți să simțim, trăim prin simțuri. Dar el? El cum putea trăi prin ele? Văzul, ucis de bezna solidă; Auzul, biciuit de liniștea densă în care teroarea ghicește răbdarea atacului scorpionilor; Gustul, atrofiat de mâncarea aceeași în fiecare zi; Mirosul, abrutizat de haznaua săpată în colțul carcerei; Pipăitul, mărginit la acel mormânt, la o pătură și la propriul corp. Emoția trăiește în el. El trăiește în emoție. Atât i-a mai rămas.

În aceeași măsură emoția creștea în mine. Probabil că din același motiv am ajuns să nu pot duce liniștit lectura asta. Spuneam mai devreme că am aruncat din mână cartea de câteva ori. Nu mai puteam rezista acelei senzații de cădere în abis sau a celei de catapultare la înălțimi amețitoare. Sufletul mi-era o rană deschisă, fiecare emoție era resimțită ca un drug de fier înroșit, împlântat adânc, totul depășind bariera suportabilului. Imaginile ce se ghiceau în clipocirile de pe ecranul sufletului meu ajungeau să îmi apară clare prin același mecanism prin care prizonierul ajunge să le vadă, în bezna lui. În beznă, doar sufletul ne mai rămâne pentru proiecția emoțiilor. Și e datoria noastră să ne ținem sufletul deasupra beznei.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi