A treia mea primă dată

de Mugur Grosu acum 6 ani

În adolescenţă, singurul om pe care îl frecventam cu real interes era Gili Mocanu. Era o prietenie feroce.  Amândoi ne omoram timpul cu literatura şi grafica,  producţii secrete pentru restul planetei, pe care abia dacă ni le arătam unul altuia. Pe cele sensibile le ascundeam grijulii după dulap ori sub pat, căci ne vizitam cu cartuşul pe ţeavă şi nicio slăbiciune nu scăpa de masacru. Aveam şi un no man's land, pianina din camera mea, singurul loc peste care se lăsa pacea de cum ne-aşezam, o pace frumoasă. Într-una din vizitele noastre „de lucru”, răsfoind cu ochi tulburi ultimele sale lucrări, m-a intrigat hărnicia ridicolă cu care genera, în jurul unei idei subţirele, nesfârşite serii cu variaţii infime: zeci de variaţii infime, din care nu remarcam decât cazna ocnaşului care-o lua iar şi iar de la capăt, fără orizont şi speranţă. Fireşte, n-am ezitat să-i arunc imediat ce gândesc, reproşându-i un anumit vid mental, sărăcia de idei, lenea adăstării în muncă, mizeria autoplagiatului şi capcana propriilor rutine. L-am întrebat, sec, şi dacă nu se plictiseşte cu sine. Ca niciodată, Gili şi-a reprimat prima replică (porumbelul scosese deja picioruşul, i se iţea peste buza de jos) a meditat şi aproape că m-a aprobat când mi-a răspuns inocent: „ştii de ce vor copiii să audă iar şi iar aceeaşi poveste, fără să se plictisească vreodată? Pentru că ei aud de fiecare dată altă poveste.”... Încă mai meditez la asta.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi