A iubi, iubire

de Rodica Grigore acum 5 ani

Încă înainte ca opera sa să fie încununată cu Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1993 (devenind, astfel, prima femeie de culoare care şi l-a adjudecat), Toni Morrison a fost apreciată atât de cititori, cât şi de exegeţii de cele mai diverse orientări pentru talentul de a aduce laolaltă, în romanele sale, elemente extrem de diferite, unele ţinând de domeniul mitului, iar altele de acela al istoriei sau magiei - desigur, unele venite pe filiera realismului magic pe care l-a practicat, la rândul său, dar dându-i un sens diferit faţă de expresia la care această orientare o avea în proza unui Gabriel García Márquez, de exemplu. Astfel că, privite în ansamblu, scrierile lui Toni Morrison nutresc îndrăzneaţa dorinţă de a examina, la multiple niveluri, chiar acel cadru general al superstiţiilor ce constituie patrimoniul cultural esenţial şi străvechi al populaţiei de culoare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Romanele sale, prin urmare, de la Beloved la Song of Solomon sau Paradise, construiesc un soi de istorie paralelă a afro-americanilor, o istorie profundă, cu atât mai convingătoare - şi, în multe din datele sale, mai emoţionantă - cu cât ea nu a fost niciodată înregistrată sau păstrată în mod oficial. Tocmai de aici doza de magie şi procentul necesar de superstiţii cu care scriitoarea îşi completează discursul romanesc. Şi tot de aici, extraordinara capacitate a lui Morrison de a recurge iar şi iarăşi la strategia povestirii - ori a povestirilor suprapuse sau, dacă nu, a povestirii în ramş - desigur, noua imagine a unei alte şi altfel de Seherezade, dar una mereu capabilă să ţină la distanţă moartea, răul şi, uneori, chiar trecerea timpului, crezând întotdeauna până la capăt în mesajul actului însuşi de a povesti întâmplări din trecut, de fiecare dată grăitoare pentru oamenii din rândul cărora autoarea însăşi face parte.
Iubire & ură
Iubire (Love), romanul său apărut în anul 2003, se înscrie, în linii mari, în aceeaşi linie. Căci domeniul narativ e familiar celor care cunosc universul configurat deja în cărţile anterioare ale lui Toni Morrison. Astfel, avem şi aici o expresie a experienţei afro-americanilor, văzute prin intermediul istoriei unei familii. Numai că aici istoria familiei e marcată, mai mult chiar decât în alte scrieri ale autoarei, de apariţii din trecut, adevărate fantome care, după ce au dominat tinereţea protagoniştilor, continuă să le bântuie şi anii senectuţii. Că acest lucru se întâmplă şi în Beloved este adevărat, numai că Iubire nu reprezintă o simplă reluare a temelor predilecte anterioare ale lui Toni Morrison, ci curajul autoarei de a explora şi alte teritorii. Căci, deşi preocupat, fără îndoială, de aspecte dintre cele mai diverse ale conflictelor rasiale de pe teritoriul Statelor Unite, Iubire nu rămâne nicidecum un roman dominat exclusiv de acestea, ci se transformă pe parcurs (fapt evident la o lectură atentă şi, eventual, reluată) într-o extraordinară poveste despre prietenie, singurătate, obsesii, invidie şi, desigur, mai cu seamă despre semnificaţiile pe care le poate primi, în diferite contexte, însăşi ideea de iubire. Toni Morrison însăşi a afirmat, de altfel, că uneori oamenii află mai multe despre dragoste tocmai din examinarea resorturilor profunde şi intime ale opusului acesteia, ura. Iar extraordinarul talent al scriitoarei constă, în romanul de faţă, în evidenţierea unui adevăr asupra căruia prezentul tinde să mediteze mai rar: şi anume că, reflectată prin prisma unei anumite experienţe de viaţă, ura poate fi percepută, cel puţin fragmentar, drept cea mai acut(izat)ă formă a iubirii. Din nou, nu e o sugestie cu totul nouă în textele lui Morrison, câtă vreme celebrul său roman Beloved aducea în prim plan decizia şocantă a unei mame aflate într-o situaţie limită şi care, pentru a nu-şi vedea fiica pradă chinurilor sclaviei, o ucide ea însăşi. Făcând acest lucru tocmai pentru că o iubeşte atât de mult pe micuţa Beloved, Sethe demonstra că, în romanele lui Toni Morrison, cea mai profundă dragoste se află extrem de aproape de violenţa cea mai cumplită, scriitoarea neezitând să vorbească despre capacitatea unui personaj feminin de a ucide ceea ce iubeşte cel mai mult - deloc paradoxal în acest context, tocmai din dragoste. Astfel că, atunci când cititorul se va afla în faţa scenei din Iubire, când Heed şi Christine, cele două protagoniste, se ameninţă cu cuţitul tocmai lângă catafalcul lui Bill Cosey, soţul, respectiv bunicul lor, va deveni evident pentru aceia care cunosc deja structura profundă a scrisului lui Morrison, ca între ele e mult mai mult decât o simplă rivalitate feminină, fie ea şi una ajunsă la extrem. Numai că legătura dintre aceste femei va deveni evidentă şi va fi detaliată abia în ultimele pagini ale cărţii, scriitoarea menţinând, în acest fel, suspansul absolut necesar pentru o asemenea creaţie.
Din punctul de vedere strict al subiectului, acest roman, veritabila istorie a unei familii de culoare de pe coasta de Est a Statelor Unite (localitatea Silk), este construită în jurul deja menţionatului Bill Cosey, proprietarul unui complex hotelier de oarecare renume în rândul populaţiei de culoare din zona, mai cu seamă în perioada destul de tulbure marcată de mişcările de emancipare socială a negrilor. Numai că, la începutul naraţiunii, patriarhul Bill nu se mai află de mulţi ani printre cei vii, iar urmaşele sale, singurele care au mai supravieţuit din familia lui, sunt Heed, fosta sa soţie şi Christine, nepoata - şocant fiind că cele două sunt de aceeaşi vârstă, iar relaţia lor este dezvăluită şi explicată abia în a doua parte a cărtii. Locuind în reşedinţa familiei, acum aflată aproape în ruină, ele îşi dispută dreptul la moştenirea Cosey, duşmănindu-se una pe alta doar pentru că, în acest fel, să reuşească să nu-şi mai aducă aminte de profunda prietenie care le legase în adolescenţă, înainte de căsătoria lui Heed cu însuşi bunicul lui Christine. Acesta este contextul în care intră în scenă - efectiv teatral, purtând o fustă minusculă şi şocând pe toată lumea cu pieptănătura, manierele şi limbajul său - Juniora, o tânără abia ieşită de la casa de corecţie, doritoare de a câştiga ceva bani de pe urma unui anunţ dat de Heed, cea care caută o secretară capabilă s-o ajute să-şi pună în aplicare planurile. Numai că Juniora e mai preocupată de propriul viitor - şi, până la acesta, mai cu seamă de prezentul în care trăieşte - decât de rezolvarea dihoniei dintre cele doua „femei Cosey", aşa încât îl prinde rapid în mrejele ei pe inocentul Romen, nepotul familiei Gibbons (foştii apropiaţi şi oameni de încredere ai lui Bill Cosey).
Un puzzle complicat
Cititorul va afla, însş, toate aceste amănunte treptat, căci Toni Morrison este maestră în dozarea efectelor şi în administrarea, uneori aproape cu linguriţa, de noi informaţii celor prea grăbiţi să le afle pe toate deodată. Ritmul naraţiunii este, la început, lent, iar frustrarea cititorului cu atât mai mare cu cât în primele pagini ale romanului nu sunt relatate în mod direct faptele petrecute, ci sunt doar sugerate şi comentate din punctul de vedere al lui I., fosta bucătăreasa a Complexului Cosey, care este investită, parţial, cu rolul de narator, fără să-i lipsească nici semnificaţia de veritabil omolog al corului din vechea tragedie greacă. Fascinantă rămâne, pentru cititorul dispus să călătorească înainte şi înapoi în timp odată cu relatările, rememorările şi comentariile lui I., extraordinara capacitate a scriitoarei de a surprinde, cumva indirect, complicata istorie a familiei Cosey, mereu pusă în paralel cu istoria luptei pentru drepturi a populaţiei de culoare din SUA din perioada anilor 60. Pe de altă parte, cum I., nu are întotdeauna acces la toate detaliile - dintre care multe se vor dovedi, din perspectiva finalului, esenţiale! - ce marchează evoluţia întâmplărilor, cititorul va avea surpriza ca, la final, să fie nevoit să-şi reconsidere poziţia faţă de multe din aspectele prezentate de I. ca perfect adevărate. Astfel, Cosey poate părea marele conducător şi „patriarhul" familiei sale, dar, privit îndeaproape, se dovedeşte a fi doar un bărbat supus pasiunilor erotice şi ajuns, mult prea adesea, alături de femei nepotrivite. Cu toate acestea, puterea lui de a fascina se menţine chiar şi după moarte, iar aceasta nu acţionează doar în cazul lui Heed ori al lui Christine, care îl cunoscuseră, ci şi în acela al fatalei Juniora, care îl vede doar în portretul care îi este păstrat cu sfinţenie şi la loc de cinste în fosta lui reşedinţă.

Citeşte restul articolului în revista Cultura. 

Vă recomandăm şi