Trei dinți din față

de Alexandra-Georgiana Andrei acum 5 ani

carte ce abrutizează destinele personajelor pe care începi să le întâlnești în tine. Îți spune mai multe adevăruri decât ai avea tu curajul să-ți spui vreodată și te pune-n fața unui final inopinat, chiar dezolant.

Sinopsis:
Trăind într-o perioadă în care absurdul este considerat normalitate, cei trei protagoniști ai romanului „Trei dinți din față", Valeriu, Tudor și Adrian se pierd în întâmplări puse sub semnul banalității și își regăsesc personalitățile estropiate în destine descurajante. Firul epic ne pune constant imaginația la încercare, oscilând și el între oniric și dezmeticire.


Nu știu să scriu dacă mă simt bine. Nu știu să scriu despre cărți care mă conving să mă simt bine. De fapt, nu cred că știu de existențe ale cărților care să-mi „instaleze" stări de bine. În schimb, știu de cărți care să-mi suprime gânduri și să-mi nască altele, după cum bine-mi verbaliza cineva de curând.

Există o carte prin palmaresul de cărți românești numită „Trei dinți din față" de Marin Sorescu. Trebuie să recunosc faptul că m-a intrigat foarte tare în momentul în care i-am zărit numele și am devenit și mai curioasă în momentul în care l-am regăsit pe autorul piesei de teatru „Iona" pe care, cu siguranță, o știm cu toții. E greu să spun prin ce stări m-a plimbat acest roman, mai ales pentru că am avut și câteva momente în care am considerat că e mai bine pentru sănătatea mea psihică să îl duc până la final.

„Trei dinți din față", deci. M-a izbit prin stil, prin umor și evident, prin povestea demnă de o recitire, întipărire, rătăcire prin labirintul sinaptic al cititorului. Inițial, cartea evidențiază un soi de prietenie dintre trei personaje de sex masculin: sculptorul Valer Tomiță zis și Val și Adrian Ploscaru și Tudor Frățilă, de profesie ziariști. Trio-ul „camaraderesc" dintre aceștia aduce a frăție omogenă dintre trei persoane cu minți ascuțite și intuiție bine dezvoltată. Printre aceștia își face apariția eternul feminin, Olga, iubita lui Val, la rându-i căsătorită cu un bărbat pe nume Șandru. „Quite a love triangle", pare-mi-se, până la final. Ironic, însă, mai ales în momentul în care cei doi bărbați se împrietenesc, deși rivali, regăsindu-se în situații similare. Amândoi căutând-o pe Ea. Olga, studentă, căsătorită prematur cu un bărbat mai în vârstă decât ea, cu o situație materială avantajoasă, se îndrăgostește de Val, artistul, un sculptor cu varii idei despre viață. Pusă în situația de a se afla între doi bărbați, cade-n brațele unui alt bărbat, Constantiniu. Acest Don Juan sorescian este un idealist în ceea ce privește „semiotica femeii". Cum s-ar spune, se agață de toate pentru că-și dorește să le înțeleagă. Și să le iubească. Da, mai ales să le iubească. El este la rându-i căsătorit cu Diana, fantasma de care este îndrăgostit Tudor Frățilă. Mie-mi pare vădit alambicat.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi