Visul 11: O fată pe stradă

Visul ilustrat de Mircea Pop ne-a fost trimis de Manuela Ciurean. Citește mai jos descrierea:

O fată merge pe stradă. O stradă pe care o cunoaște de 15 ani, aceiași pași pe același asfalt peticit iar și iar. Blocuri în stânga și blocuri în dreapta, neschimbate de când își poate aminti. Nimic nu se schimbă pe strada asta, familiile nu se mută aici și nici nu găsești alți copii cu care să te joci. Fiecare zi din fiecare an, o repetiție. Același rol pe care a ajuns să îl joace fără să vrea. Ea s-a schimbat, rolul nu. Și totuși. Nu e nimeni pe stradă. Nicio mașină în parcare. Strada arată mai dezolant decât de obicei. Liniștea e mormântală. Aerul e greu, sufocant. Ceva se va schimba. Nu știe asta atunci, nu observă. Merge înainte ca și cum nimic nu ar fi diferit. Pentru fată nu e nimic diferit – a învățat să ignore lumea așa cum lumea o ignora și pe ea. Dar astăzi ignoranța e un blestem, iar când ajunge să realizeze asta, nu îi mai folosește la nimic. Revăd aceeași scenă, iar și iar, așteptând ca măcar o dată sfârșitul să fie diferit. Îmi privesc în continuare ultimele clipe din viață, sperând că de data asta fata care am fost va face un pas diferit. Ajunge în capătul străzii. Prea repede. La fel de repede ca înainte. O sa se întâmple din nou. În timp ce gândesc asta, se aude un sunet asurzitor, urmat de o cădere. Nu e nimeni pe stradă. Și totuși. Fata cade, cu fața în jos, cu părul o coroană de bucle în jurul capului. Apoi îl vad: o urmă de roșu care se mărește într-o baltă. Unde a putut un corp atât de mic, neajuns la maturitate, să ascundă atâta sânge? Scena se schimbă. Rămân plutind, privind în jos, incapabilă de orice mișcare. În jurul fetei au apărut oameni. Sunt atât de departe de ei încât îmi par niște furnici. Se agită în jurul fetei, dar eu știu ca e prea târziu. Apoi ajung doi oameni acolo. Cad în genunchi și strigă și plâng și mă sfâșie. Strig și eu, dar nu iese niciun sunet. Simt o prezență lângă mine, dar nu o văd. Așteaptă. Mă privește. Simt greutatea privirii, dar nu îmi pot dezlipi ochii de la scena de jos. Nu mă grăbește, dar știu că vrea sa plecăm. Am mai plecat și înainte, dar tot aici mă găsește. La un moment dat mă atinge pe braț. Mă zguduie. Niciodată nu a mai făcut așa. Închid ochii. Îi deschid într-o lumină orbitoare. Oamenii care erau în genunchi adineauri sunt acum lângă mine, îmi spun că e în regulă și că a fost doar un coșmar. Fața mi-e udă, iar gâtul mă doare de la strigăt. În lunile ce vor urma, voi încerca să uit. Dar visul mă va bântui, din nou și din nou până ce voi obosi să mă mai uit după colț atunci când îmi părăsesc strada.

Ilustrație de Mircea Pop