Visul 10: Într-un deșert nesfârșit

Al zecelea vis ilustrat de Mircea Pop ne-a fost transmis de Cosmin Simionescu. Iată descrierea pe care am primit-o:

„Eram într-un deșert nesfârșit, cu dune imense, mari cât niște blocuri de cartier, unde mă plimbam nestingherit.
Pur și simplu studiam dunele, mi se păreau fascinante.
Când eram în vârful lor, când eram la baza lor, ca în  vis.
Am ajuns într-un fel de vale, în care pereții de nisip erau aproape abrupți și îmi atrăsese atenția o dună care avea în ea o formă ca de tub care șerpuia înspre pământ.
Liniștea studiului se sparse de o detunatură undeva în depărtare. Un avion de luptă, părea că se prabușeste în spatele unor dune.
L-am văzut  dispărând, dar apoi apărând, iar în văzduh pentru ca mai apoi să aterizeze forțat chiar în fața mea, la vreo 200m.
Stupefiat, m-am oprit să văd ce se petrece.
Din burta avionului au ieșit o duzină de soldati cu măști de gaze pe față, foarte agitați și activi. Nu știu ce făceau, dar păreau să nu mă bage în seama. Unul îmbrăcat în roșu a trecut în viteză pe lângă, mormăind ceva indescifrabil în stație, fară să se uite măcar la mine.
Am dat să merg mai departe, dar undeva în zare observ ceva și mai ciudat.
O mulțime imensă de oameni, foarte colorată, în contrast cu ocrul deșertului, și care avea plutind  deasupra niște panouri solare-zmei, venea în mare viteză către noi.
M-am uitat înapoi spre soldați care deja o luaseră la fugă...
Gândindu-mă ca nu-i a bună, i-am urmat și eu, urcând anevoios o dună înaltă.
M-am uitat puțin în spate și părea că mulțimea se apropie.
Apoi, zâmbind, m-am uitat la picioarele mele care urcau dunele cu încetinitorul, într-o stare stranie, combinată, de liniște, amuzament, dar și teamă, nesiguranță,  simțind  și o atemporalitate. 
Apoi brusc mă trezeste alarma.”