de Oana Purice
09 aprilie 2026 | actualizat 09 aprilie 2026
„Învață-mă să râd, salvează-mi sufletul”. Timm Thaler sau râsul pierdut de James Krüss
Tocmai am terminat de citit Timm Thaler sau râsul pierdut. Acum abia aștept să recitesc acest roman, de data aceasta cu voce tare, alături de puștiul meu, Tudor, care sigur-sigur o să adore aventurile celuilalt puști, Timm. Nu ai cum să nu adori o poveste despre un pact nemaivăzut, despre pariuri mereu câștigate, despre aventuri începute pe un vapor și continuate în întreaga lume, despre cel mai bogat băiat din lume și despre unul dintre cele mai prețioase lucruri: râsul. Exact, râsul!
Timm Thaler sau râsul pierdut a fost publicat pentru prima dată în Germania în 1962. James Krüss, autorul german, era deja cunoscut pentru cărțile sale pentru copii. Timm Thaler l-a făcut și mai celebru, a fost adaptat într-o miniserie TV în 1979, iar cu banii de pe urma romanului, Krüss și-a cumpărat o casă în Insulele Canare, unde a locuit până la finalul vieții. În plus, romanul a contribuit decisiv la premierea scriitorului, în 1968, cu Medalia Hans Christian Andersen, una dintre cele mai importante distincții, un fel de premiu Nobel al cărților pentru copii.
Dar Timm Thaler sau râsul pierdut ar fi putut fi publicat oriunde și oricând, pentru că este o carte cu adevărat universală, care-și merită locul în colecția Classic Yellow a Editurii Arthur. Din păcate, nu știu să spun cum sună în original, căci germana mea se termină la propoziția „Ich bin eine kleine Träumerin”, dar traducerea lui Iulian Bocai este atât de frumoasă și firească, încât am avut senzația că citesc o carte scrisă în limba română. Iar ilustrațiile Bilyanei Velikova întregesc bucuria lecturii. A reușit prin formele și culorile alese să facă și mai reale locurile vizitate de Timm Thaler și să-i dea și mai multă profunzime baronului Lovaid.
O, iar m-a luat scrisul pe dinainte. Cine-i baronul Lovaid? Oho! E un personaj pe cinste, care i-a schimbat cu totul viața lui Timm, dar și felul cum apreciază lucrurile cele mai simple. După ce și-a pierdut mama, Timm s-a mutat împreună cu tatăl său, noua lui soție și fratele vitreg pe o alee îngustă din Hamburg, care mirosea a piper, chimen și anason. O alee a oamenilor săraci, cum avea să afle. Noua viață însemna pentru Timm bătăi, foame, nedreptăți repetate și doar rare momente de bucurie, reprezentate de duminicile pe care le petrecea alături de tatăl său. Dar și ele se mohorau dacă tatăl pierdea toți banii la cursele de cai. Așa că singura avere a lui Timm din anii aceia era doar râsul său minunat, moștenit de la mama lui:
„Deși avea doar trei ani, Timm era un copil voinic, cu un râs din cale-afară de frumos, și putea să cârmească de unul singur vapoarele cu aburi făcute din scaune de bucătărie și să conducă mașinile făcute din pernele canapelelor. Mama sa râdea cu lacrimi când Timm făcea mari călătorii pe apă și pe uscat și striga mereu «Tit, tit, tit, Ameeerica!»”
Râsul lui Timm era atât de special, că i-a atras rapid atenția domnului în costum cadrilat, cu gură dreaptă și un nas mic, acvilin: „Timm, nu vrei să pariezi?” Acestea au fost cuvintele care i-au schimbat cu totul existența. Pentru că Timm a vrut să parieze. Și, pentru că a câștigat, a vrut să continue să câștige și a acceptat și ciudatul pact propus de domnul cu mustață subțire:
„― Dragul meu Timm, a început, îți dau câți bani vrei tu. Nu pot să-ți pun un teanc de bani chiar aici pe masă. Dar îți pot oferi abilitatea de a câștiga orice pariu, înțelegi?
Timm a dat din cap neliniștit, dar a înțeles exact ce i s-a zis.
― Firește că nu-ți dau abilitatea asta gratis, cred că înțelegi. Asemenea lucruri au un preț.
Timm a dat din nou din cap. Apoi i-a pus, frământându-se, întrebarea:
― Ce vreți în schimb?
Străinul a ezitat o clipă și l-a privit gânditor pe Timm.
― Vrei să știi ce anume îmi doresc? […] Vreau râsul tău în schimb.
― Asta e tot, a întrebat Timm râzând.”
Dar nu era deloc un chilipir. Din „Hohotitorul”, cum fusese numit odată, Timm ajunsese un băiat posomorât, care nu putea nici să schițeze un zâmbet, pentru că fața i se contorsiona și reușea să-i sperie pe toți cei din jur. Însă începuse să câștige mulți bani. Foarte mulți. Care l-au ajutat să obțină bunăvoința simulată a mamei vitrege și invidia sinceră a fratelui vitreg. Așa că Timm nu a mai suportat și și-a încheiat rapid socotetile cu Hamburgul. Nu înainte de a-și face o promisiune:
„Pe malul fluviului, tânărul hotărâse acum ceva mult mai important: voia să-și câștige râsul înapoi. Voia să pornească pe urmele lui. Voia să-l caute pe domnul Lovaid, oriunde s-ar fi aflat în lume.”
Și de a testa adevărata putere a pactului încheiat cu domnul Lovaid, cum aflase între timp că-l chema pe bărbatul în costum cadrilat:
„― Vreți să punem pariu că tata are deja o piatră de marmură la mormânt? Și că pe ea scrie, cu litere de aur: «De la fiul tău, Timm, care nu te va uita niciodată»?
― E un pariu pe care l-ai pierde încă dinainte să-l faci.
― Îl fac totuși, pe o ciocolată.”
Cu ciocolata câștigată, Timm s-a îmbarcat pe un vapor în portul din Hamburg, urmând să lucreze ca asistent de steward. Au urmat multe peripeții, întâlniri cu oameni providențiali, alte pariuri câștigate și întărirea convingerii că trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a-și recăpăta râsul. Ideea pe care o credea salvatoare l-a transformat în cel mai bogat om din lume, l-a adus extrem de aproape de râsul său pierdut, dar l-a îndepărtat și mai tare de posibilitatea de a și-l recupera. Pentru că baronul Lovaid (aflase între timp și Timm că Lovaid are acest titlu nobiliar și că deține averi impresionante) descoperise adevărata putere a râsului cumpărat:
„― Ce lucru ciudat, și-a șoptit sieși. Am cumpărat râsul ăsta ca să am putere asupra inimilor oamenilor. Și acum...
A rămas pe loc, uimit.
― Acum am putere asupra propriei mele inimi, putere asupra propriei dispoziții, asupra stărilor mele oribile. Nici măcar nu le mai am, le alung cu râsul.
Se plimba în continuare dintr-o parte în alta.
― Înainte îmi ieșeam din minți de câte ori eram învins într-o probă de putere. Aș fi mușcat din pereți de furie. Acum, chiar și învins, rămân deasupra situației: Râd! […] Puteți să vă căutați mult și bine râsul, domnule Thaler, dar n-o să-l primiți! O să țin de el cu ghearele și cu dinții!”
Intrând sub tutela baronului, Timm a fost inițiat în secretele afacerilor prospere, a fost educat în arta subtilă a diplomației și a călătorit pe întreg Globul, cunoscând o mulțime de oameni, dar mai ales cunoscându-se pe sine însuși. Și a făcut toate acestea ca un trist băiat bogat ce devenise:
„Pe vremea lui Timm, uniforma purtată de tinerii moștenitori bogați arăta după cum urmează: pantaloni gri de flanelă, un sacou cu dungi roșii și negre, o cămașă de mătase albă ca neaua, o cravată roșie, ecosez, ciorapi ecosez și ei și pantofi din velur. […] O vreme s-a privit în oglindă și a încercat să-și ducă ambele colțuri ale gurii în sus. Dar n-a văzut nimic care să semene a râs.”
Și a părut că acceptă educația pe care baronul i-o dădea:
„― Nu vă spuneți numele întreg, dragule. Ajunge dacă ziceți un «da» întrebător, pe un ton care să arate că nu prea vă face plăcere să fiți deranjat. Și nu le «mulțumiți frumos» atunci când vă spun că vă așteaptă mașina. Ajunge dacă mârâiți «în regulă». Bogăția vă obligă la numite impolitețuri, domnule Thaler. Este important să vă țineți la distanță de lume. ― O să țin minte, a spus Timm din nou.”
Doar că a descoperit și sursa puterilor lui Lovaid atunci când a privit în oglindă antetul foilor pentru scrisori. Iar de atunci a pariat totul pe cartea câștigătoare: prietenii lui erau singurii care-l puteau ajuta. Mai întâi asigurându-l că râsul său merită orice risc: „Râzi de maimuțoi de câte ori ai ocazia, a continuat Jonny. Ai moștenit destui bani cât să-ți poți cumpăra libertatea exterioară. Dar libertatea interioară, tinere, nu o poți cumpăra decât cu prețul râsului.”
Apoi trimițându-i un mesaj criptat. Iar apoi făcând un ultim pariu cu el:
„― Pun pariu că nu-ți primești râsul înapoi, Timm. Pe un pfening! […] ― Atunci pariez cu tine că-mi voi primi râsul înapoi, Kreschimir. Pe un pfening.”
Până la urmă, de ce a vrut Lovaid să cumpere râsul lui Timm? Asta l-a întrebat și băiatul:
„― De ce râsul meu este atât de important pentru dumneavoastră, dacă-mi dăruiți jumătate din avere pentru el, baroane? ― Mă mir că nu mi-ați pus întrebarea asta până acum, domnule Thaler. Răspunsul nu este foarte simplu...”
Dar vă las să aflați singur răspunsul. Pentru că, vorba povestitorului acestui roman, „ar fi prostesc să vă spun asta dinainte. Lăsați povestea să vă surprindă!” A, da, cred că am uitat să vă spun că toată aventura lui Timm Thaler îi este povestită autorului acestei cărți chiar de Timm însuși, în biroul corectorilor dintr-o tipografie din Leipzig.
Cert este că Timm a înțeles atunci ce baronul știa de mult:
„Oamenii au nevoie de râs cum au nevoie florile de razele soarelui. Să ne imaginăm că râsul ar dispărea din lume: umanitatea ar fi ca o grădină zoologică sau ca o societate de îngeri: plictisitoare, serioasă și tot mai apatică.”
Pe urmele lui Peter Schlemihl, tânărul care și-a vândut umbra, și a lui Faust, care și-a vândut sufletul, povestea lui Timm Thaler are în centru pierderea unei trăsături umane la fel de importante: râsul. S-au scris despre râs sute de cărți: povești, parabole, eseuri, studii mai mult sau mai puțin plicticoase. Dar parcă niciunul nu are capacitatea să surpridă adevărata forță a râsul ca această veche zicătoare englezească, împărtășită de timonierul Jonny, care-l va călăuzi pe Timm: „Teach me laughter, save my soul / Învață-mă să râd, salvează-mi sufletul”. Pentru că puștiul era conștient, încă de când avea trei ani și îndura asprimile mamei vitregi, că bunătatea, altruismul și modestia îi sunt singurele arme. Așa că Timm Thaler sau râsul pierdut nu e numai romanul băiatului care și-a pierdut râsul, dar și povestea bunătății care salvează și a bogației care nu pervertește pentru că este ținută în frâu cu modestie. Pentru că nu degeaba a devenit volumul acesta un clasic, niciuna dintre aceste trăsături nu este ostentativ exprimată; dimpotrivă: fiecare este țesută natural în cursul narațiunii, sugerată doar, lăsând inteligența cititorului să-și facă magia.
Acum, după ce am terminat Timm Thaler sau râsul pierdut, abia aștept și altceva. De fapt e mai mult o speranță, la fel de intensă ca cea pe care a avut-o Timm în toată aventura de a-și recupera râsul: ca toți (dar toți, toți) scriitorii români de literatură pentru copii să citească și ei cartea asta. O dată, de două ori. Pentru că se vor distra la maximum. Și vor continua sau vor începe să-i distreze și ei pe puștii care le vor citi cărțile.
Oana Purice semnează recenzii și articole de blog în care îmbină lectura critică cu reflecția asupra dezvoltării apetitului spre lectură, acordând o atenție aparte literaturii pentru copii și activităților formative
Întrebări frecvente
„Timm Thaler sau râsul pierdut” de James Krüss spune povestea unui băiat care își vinde râsul în schimbul capacității de a câștiga orice pariu. De aici începe o aventură despre bogăție, libertate și căutarea propriei identități.
„Râsul pierdut” simbolizează bucuria, autenticitatea și libertatea interioară. Odată pierdut, Timm descoperă că banii nu pot înlocui fericirea și că lucrurile esențiale din viață nu pot fi cumpărate.
Copiii învață despre valoarea sincerității, importanța prieteniei și pericolul alegerilor făcute doar pentru câștig material. Cartea arată că adevărata bogăție este echilibrul interior, nu banii.
Cartea combină umorul, aventura și momentele emoționante. Deși are o temă profundă și uneori serioasă, povestea rămâne accesibilă și captivantă pentru copii și adolescenți.
Romanul este considerat clasic deoarece transmite mesaje universale despre suflet, alegeri și libertate. În plus, povestea este atemporală și relevantă pentru orice generație de cititori.
Bilyana Velikova s-a născut și a crescut în orașul bulgăresc Ruse, pe malul Dunării. În 2017 a absolvit programul de master Comunicații vizuale la Uni...
James Krüss s-a născut în 1926 pe micuța insulă Helgoland din Marea Nordului. Deși Krüss a studiat ca să devină profesor, nu a predat niciodată. În sc...
Interviu cu traducătoarea Raluca Davicenco despre Mafalda:
„Mă bucur că Mafalda a venit în viața mea.
A fost atât de neașteptat, încât i-aș spune ch...
Dacă ar fi să facem o comparație rapidă între Infanteria stelară și Străin într-o lume străină (cele două volume de Robert A. Heinlein discutate până...
Interviu cu Cosmin Perța despre volumul Hate Me Love: „Am fost mereu conștient că poezia nu poate fi o carieră și nu-ți poate asigura subzistența, dar...
