Răul prefăcut în bine. „Ronia, fată de tâlhar” de Astrid Lindgren
Când am ajuns puțin după mijlocul cărții lui Astrid Lindgren, Ronia, fată de tâlhar (așa frumos tradusă din suedeză de Andreea Caleman!), la episodul în care harpiile cumplite întunecaseră cerul și se îndemnau să-i prindă pe Ronia și pe fratele său Birk, care se ascundeau în apa rece a râului tot mai vijelios, mi-am adus aminte de articolul lui Florin Bican publicat într-un număr al revistei Matca Literară de anul trecut. Cel în care, contrazicând un faimos scriitor român de cărți pentru copii (cărți, nu neapărat literatură), care considera că și mai faimoasa Capră cu trei iezi este o poveste despre răzbunare și violență, Florin Bican explică de ce povestea lui Creangă nu-i nicidecum despre așa ceva și cum fuga aceasta de orice-i negativ și rău în cărțile pentru copii nu le aduce niciun beneficiu copiilor. Ba dimpotrivă. „Violența, spune la fel de faimosul Florin Bican, n-ar avea ce căuta nici în viață. Cu toate astea e foarte prezentă acolo și nu-i cruță nici pe copii. Iar copiii, de multe ori, nu recunosc la timp nici violența, nici semnele ei, fără o inițiere. Inițierea prin lectură, prin poveste, este, cred, cea mai puțin traumatizantă.”
Ronia, fată de tâlhar (de găsit la Editura Arthur în colecția Classic Yellow, desigur, căci doar e vorba de Astrid Lindgren) este, cum e ușor de intuit, o carte despre o ceată de tâlhari. De fapt, despre două cete: cea a lui Mattis, care-și avea bârlogul în cetatea de pe Muntele lui Mattis, și cea a lui Borka, care obișnuia să-și ducă traiul în Pădurea lui Borka. Ca să fiu mai precisă, e despre fiica temutului Mattis, căpetenia care le face zile fripte trecătorilor prin păduri și poterei, și despre Birk Borkason, fiul celuilalt lider. Așadar, violența pare la ea acasă: căci bandele de tâlhari nu-și vor ruga frumos victimele să le predea bunurile și ce avuții mai duc cu ele. Dimpotrivă: le iau cu de-a sila, iar oamenii prădați „se smiorcăie și plâng și blestemă”. Ca să nu mai spun de pericolele care-i pândesc pe Ronia și pe Birk la tot pasul și pe care ilustratoarea Ilon Wikland le reprezintă atât de sugestiv: harpiile cele hrăpărețe, popondocii cei uneori amuzanți, griticii furioși, nepământenii cu cântecul lor ademenitor, ba chiar și caii sălbatici, apele repezi ale râului și zăpada năpraznică. Cu care copiii trebuie să se confrunte: uneori câștigă detașat, alteori sunt la un pas să piară și doar grija și dragostea îi salvează.
Ce-ar rămâne, așadar, din toată literatura pentru copii a lumii dacă am elimina, cum propun unele voci, toată „violența fizică sau verbală”? O înșiruire anostă de curcubee și emoții false. Ce-ar rămâne din cartea lui Astrid Lindgren, un roman minunat de la un capăt la altul, dacă tâlharii n-ar tâlhări și creaturile pădurii nu și-ar apăra violent teritoriul? Ar rămâne doi copii care-ar crede că sala mare a cetății sau grota întunecată unde s-au născut sunt întreaga lume; ar rămâne o fată care s-ar refugia înapoi la sânul mamei după prima întâlnire cu griticii înfuriați, care n-ar mai avea curajul să iasă din camera ei și deci n-ar mai cunoaște nimic din adevărata realitate; ar rămâne un băiat care n-ar ști ce înseamnă să ai o soră, fie ea și de cruce, nu de sânge; de fapt, n-ar rămâne nimic. Și adevăratele valori – cuvânt tocit astăzi de atâta folosire, dar care-și regăsește forța în poveștile bine scrise – n-ar mai putea străluci.
Cum să te emoționeze pactul celor doi copii, dacă înainte de asta nu i-ai văzut bătându-se (ah, ce pumn zdravăn i-a tras Ronia lui Birk la prima lor întâlnire!) și aruncându-și vorbe grele („Duceți-vă pe pustii, și tu, și Fortăreața lui Borka”)?
„― Auzi, Birk? zise ea. Ce n-aș da să-mi fii frate!
Birk zâmbi:
― Păi pot să-ți fiu, dacă asta vrei, fată de tâlhar!
― Asta vreau! întări ea. Da’ numai dacă-mi zici Ronia!
― Ronia, surioară! zice Birk.
Apoi se văzu nevăzut în vâltoarea albă.”
Cum să ți se înmoaie inima când citești despre vizita pe care Lovis, mama Roniei, o face în Grota Urșilor, unde cei doi își construiesc căminul, dacă nu-ți amintești de răceala cu care femeia își tratase fetița încă de la naștere:
„Își ascunse din nou fața în poala lui Lovis și îi udă rochia aspră de lână cu lacrimile ei tăcute.
Se făcuse seară, fiindcă și cele mai rele zile se termină, până la urmă.
― Mergi la culcare, Ronia! spuse Lovis. Rămân aici, mai moțăi oleacă și plec acasă de cum răsare soarele.
― Vreau să adorm în brațele tale, spune Ronia. Și să-mi cânți Balada Lupului. […]
Iar Lovis îi cântă și toate parcă erau din nou la locul lor pe lume. Ronia se cufundă în liniștea adâncă a copilăriei și dormi sub stele, cu capul în poala mamei, până în zori.
Când se trezi, Lovis plecase deja. Dar își lăsase șalul gri, cu care o învelise bine pe Ronia. Copila îi simți căldura de îndată ce se trezi.”
Cum de și-a lăsat Lovis fiica în acea grotă înghețată? Pentru că era conștientă că Ronia are dreptul să decidă ea însăși când va face pace cu umbrele care-i înconjuraseră. Și pentru că, doar înfruntând pe propria piele frigul și foamea, se va putea întoarce acasă.
Dacă răul nu-și face loc în povești, cum poate ieși binele în evidență? Dacă Mattis nu s-ar fi mâniat la maximum atunci când Ronia a sărit peste Hăul Iadului, de partea lui Borka și alor lui, și nu i-ar fi aruncat cele mai grele cuvinte scoase vreodată pe gură („Eu n-am copii. Vino să-ți iei băiatul! Mie n-ai ce copil să-mi dai înapoi. Că n-am copii”), cum ne-ar mai fi înfiorat pe toți, până la lacrimi, întâlnirea dintre cei doi:
„Iar acolo cineva aștepta pe o piatră. Nimeni altul decât Mattis! Inima începu să-i zvâcnească nebunește când recunoscu claia de păr negru și creț. Ronia începu să plângă. Se opri acolo, între mesteceni, și plânse neauzită. Și-atunci văzu că și Mattis plângea. Da, exact ca în visul ei din vară – stătea singur în pădure, plângând și jelind. Nu băgase de seamă că fata era acolo, dar, deodată, ridică privirea și o văzu. Atunci își ascunse pe dată ochii înlăcrimați cu brațul, atât de deznădăjduit și neajutorat, încât Ronia cu greu îndura să-l vadă așa. Cu un țipăt se repezi și i se aruncă în brațe: ― Copila mea! șopti Mattis. Copila mea!”
Iar hotărârea lui Mattis în ceea ce-l privește pe Birk, fiul aprigului său dușman, face ca toate bătăliile și toată furia de până atunci să-și fi găsit rostul.
Ca să închei această argumentare, cum să te bucure nespus hotărârea celor doi copii de-a schimba cursul de zeci de ani al îndeletnicirii familiilor lor, dacă înainte de asta nu ești spectator la apriga luptă corp la corp dintre Mattis și Borka?
„― Nu fi supărat c-a fost cum a fost azi, Borka! O să vină vremuri mai bune pentru neamul tău. Când noi doi n-o să mai fim, fiu-tău o s-ajungă căpetenie, zic eu. Căci fie-mea nu vrea și, când Ronia zice nu, apoi nu rămâne! Seamănă cu maică-sa! Borka păru cât se poate de mulțumit la auzul acestor vorbe. Dar Ronia le strigă de la celălalt capăt al mesei: ― Și crezi că Birk vrea să fie căpetenie? ― Vrea! răspunse Borka hotărât. Atunci Birk se ridică în picioare, să-l vadă toată lumea. Ridică mâna dreaptă și jură solemn să nu se facă niciodată tâlhar, orice ar fi!”
Vedem așadar că scriitoarea suedeză nu-și lasă socotelile neîncheiate cu violența și cu răul: trecând prin ele, și copiii, și adulții învață nu doar cum să le înfrunte, dar și să le transforme în virtuți. Astfel, Ronia, fată de tâlhar confirmă încă o dată crezul scriitoarei, așa cum este el amintit de Florin Bican în articolul citat mai sus:
„Astrid Lindgren, care toată viața a militat vehement pentru eliminarea violenței împotriva copiilor (discursul ei de recepție când, în 1978, i s-a decernat prestigiosul Friedenspreis des Deutschen Buchhandels, se intitula «Niciodată violență»), spunea că într-o carte pentru copii își pot găsi locul tot felul de atrocități. Desigur, atâta vreme cât sunt justificate de economia poveștii. Un singur lucru îi datorează autorul pentru copii micului său cititor, spunea ea: un sfârșit fericit.”
Vă las să descoperiți frumusețea acestui final fericit atât în Ronia, cât și în celelalte cărțisemnate de Astrid Lindgren și publicate de Editura Arthur.
Oana Purice semnează recenzii și articole de blog în care îmbină lectura critică cu reflecția asupra dezvoltării apetitului spre lectură, acordând o atenție aparte literaturii pentru copii și activităților formative
Întrebări frecvente
Este o poveste despre creștere, curaj și prietenie, plasată într-o lume plină de pericole și magie. Ronia este fiica unui conducător de tâlhari și trăiește într-o cetate din mijlocul pădurii, unde descoperă treptat lumea din afara familiei sale.
Prietenia, curajul, maturizarea și confruntarea cu răul sunt câteva dintre temele principale ale cărții. Cartea explorează ideea de libertate, dar și conflictul dintre loialitatea față de familie și propriile valori.
Deși include scene de pericol și confruntări, cartea nu este despre violență în sine, ci despre înțelegerea și depășirea ei. Povestea arată cum răul și pericolele pot fi transformate în lecții de viață și în oportunități de creștere.
Cartea transmite că adevăratele valori – precum empatia, curajul și prietenia – se formează prin experiențe dificile. Mesajul central este că binele nu înseamnă absența răului, ci capacitatea de a-l înfrunta și de a face alegeri corecte.
Astrid Lindgren (14 noiembrie 1907 – 28 ianuarie 2002) a fost una dintre cele mai celebre și mai iubite scriitoare de literatură pentru copii din într...
Interviu cu traducătoarea Raluca Davicenco despre Mafalda:
„Mă bucur că Mafalda a venit în viața mea.
A fost atât de neașteptat, încât i-aș spune ch...
Dacă ar fi să facem o comparație rapidă între Infanteria stelară și Străin într-o lume străină (cele două volume de Robert A. Heinlein discutate până...
Interviu cu Cosmin Perța despre volumul Hate Me Love: „Am fost mereu conștient că poezia nu poate fi o carieră și nu-ți poate asigura subzistența, dar...
