Prieteniile care salvează. „Aici, în lumea reală” de Sara Pennypacker și „Cățelul care a uitat să latre” de Eoin Colfer & P.J. Lynch
Prietenul la nevoie se cunoaște. Oricât ar fi de tocită și răsfolosită, înțelepciunea populară are doza ei de adevăr pe care n-ai cum s-o clintești oricât te-ai strofoca. Șlefuite de sute de ani de experiență, proverbele sunt un fel de axiome după care pare că ne ghidăm zi de zi, inconștient sau nu. Și pe care literatura de bună calitate le reflectă subtil. Căci e vorba, până la urmă, de umanitatea noastră. În jurul acestei ziceri gravitează și două dintre cele mai noi apariții ale Editurii Arthur din colecția Smart Blue: Aici, în lumea reală de Sara Pennypacker (traducere de Iulia Arsintescu) și Cățelul care a uitat să latre de Eoin Colfer, cu ilustrații de P.J. Lynch (traducere de Maura Cotfas). Pentru protagoniștii celor două romane, prietenii devin colac de salvare și, la rândul lor, dovedesc că prietenia e mai puternică decât „nu se poate”.
Bun, veți zice, uite două cărți despre prieteni. Numai bune pentru eseul meu de la română, de exemplu. Da, sunt despre prietenie, dar nu numai despre asta. Doar fac parte din colecția Smart Blue, nu? Și știm cu toții: cărțile inteligente sunt mereu albastre. Și o carte inteligentă nu s-ar limita niciodată la o singură temă, încercând din răsputeri s-o ilustreze și s-o reliefeze cât mai bine și mai vizibil. Asta fac cărțile care au doar pretenții de inteligență, minimizând cu totul inteligența cititorilor și capacitatea lor de a desprinde idei dintr-o poveste. Nici Aici, în lumea reală, nici Cățelul care a uitat să latre nu se limitează la acest subiect și nu ni-l bagă ostentativ în față. Dimpotrivă. De exemplu, cuvântul „prieten” sau derivatele sale apare de vreo douăzeci de ori în prima și doar de vreo trei ori în legătură cu personajele centrale – ba de două ori chiar în context negativ („dar nu-i prietena mea”). Însă din felul cum sunt construite povestea și personajele, din dozarea suspansului și a ritmului narațiunii, înțelegem mai mult și mai profund decât ar face-o sublinierile repetate.
Înainte să vedem cine sunt prietenii din aceste cărți, să ne oprim un pic la autori. Pe Sara Pennypacker, scriitoare americană născută în 1951, o cunoașteți probabil din seria Clementina și din seria Pax, minunat ilustrată de Jon Klassen – care, apropo, a primit anul acesta, în cadrul Târgului de Carte de la Bologna (cel mai mare dedicat cărților pentru copii), Premiul Astrid Lindgren Memorial Award. Am scris acum ceva timp un articol despre cărțile sale publicate la Editura Arthur, articol care se găsește chiar aici.
Pe Eoin Colfer, pe de altă parte, n-aveți cum să nu-l știți. Este autorul seriei Artemis Fowl, despre primul volum al căreia The New York Times Book Review a spus că este o „carte explozivă” și care a fost adaptată de Disney într-un film lansat în 2020 (cu Colin Farrell în distribuție). Așadar, sunt doi scriitori ale căror portofolii anunță romane bine scrise, cu povești care trec dincolo de hârtia paginilor.
Prieteni în lumea reală
Ware, protagonistul romanului Aici, în lumea reală, află că nu va mai putea petrece vacanța de vară la casa bunicii sale, căci accidentul bătrânei e mai grav decât credea. Cum părinții fac ture duble la serviciu ca să strângă bani pentru casa mult dorită, nu pot sta cu el, așa băiatul trebuie să meargă din nou la Centrul comunitar. Ca să aibă parte de „Interacțiune Socială Semnificativă cu alți copii” și să-și poată lăsa părinții să muncească liniștiți, fără să-și facă griji în privința lui. Dar lui Ware nu-i place la Centrul comunitar și e convins că „avea destulă Interacțiune Socială Semnificativă la școală. Grămezi întregi.” Mai mult, „uneori voia să petreacă timp de unul singur. Uneori avea nevoie.” Însă mama lui, avea nevoie să-l știe undeva în siguranță, ca să poată să-și joace rolul zilnic, acela de directoare a centrului de criză al orașului, unde „jongla cu orarele a douăzeci de voluntari, vorbea cu oameni ca să-i convingă să nu sară de pe poduri și ajuta la aducerea pe lume a bebelușilor”. Așa că subiectul a fost închis rapid: Ware urma să meargă la Centrul comunitar. În fiecare zi, de luni până vineri, de dimineață până după-amiază.
De mers, mergea. Cinci zile pe săptămână, vreo opt ore pe zi. Dar de stat nu stătea. Căci fix în prima zi a descoperit biserica proaspăt dărâmată din apropiere. Și a descoperit-o pe Jolene. (Dacă și vouă o să vă cânte în cap Jolene, coverul celor de la The White Stripes, e ok; e inevitabil.) Iar asta i-a schimbat vacanța. De fapt, i-a schimbat viața. Pentru că Jolene l-a ajutat să înțeleagă că poți primi iubirea părinților și dacă nu ești așa cum crezi că vor ei să fii. Că a fi diferit nu înseamnă nimic rău, că un video filmat și montat de tine o poate face pe mama să te vadă cu alți ochi și că un dar dat mai departe este mult mai de preț. Dar din dar se face Rai. Ah, înțelepciunea populară!
Schimbând Centrul comunitar cu ruinele bisericii, Ware și-a petrecut vara transformând ce mai rămăsese din construcție într-un castel medieval, ajutând-o pe Jolene să-și mărească și să îngrijească grădina plină cu plante de papaya și făcându-și o prietenă. O prietenă adevărată, care l-a salvat, pentru că i-a deschis ochii - nu trăiau nicidecum în Țara Magică a Corectitudinii, cum ar fi vrut Ware, ci „aici, în lumea reală”, unde mamele își pot abandona copiii și unde centrele comerciale pot lua locul grădinilor de papaya.
Descoperă și alte povești despre prieteniile care salvează
Odată învățată lecția (cu ajutorul unchiului Cy, un om ieșit din tipare, la rândul lui), Ware decide că e timpul să-i dovedească lui Jolene că Țara Corectitudinii nu trebuie să fie neapărat magică:
„Sunt o persoană care duce o viață cu scop. — O viață cu scop? — O viață cu scop. Și scopul meu este să lupt cu incorectitudinea. Să lupți împotriva incorectitudinii ori de câte ori te confrunți cu ea – regula numărul nouă. Să fii mereu campion al dreptății și binelui, împotriva nedreptății – regula numărul șapte. Incorectitudinea. Nedreptatea. Vreau să îndrept aceste lucruri.”
Când grădina părea că nu mai avea nicio șansă, Ware știe că soluția e în mâinile lui:
„— Sunt toate aici? Toate o sută paisprezece? — Toate o sută paisprezece. Aleargă la grămezile de compost, apoi se întoarse spre el. — M-a ajutat și Ashley. Iar uneltele tale sunt în magazie. — Toate astea...? Ware veni lângă ea. — Sunt ale tale. Va trebui s-o iei din nou de la capăt, dar te ajut și eu. […] Jolene arătă spre panoul sendviș. — «Lumea reală», citi ea cu voce tare și ridică întrebător din sprâncene. — Ai dreptate. Se întâmplă lucruri rele. Dar lumea reală e și tot ce facem noi în privința lucrurilor rele. Și noi suntem lumea reală.”
Deoarece concluzia lui era simplă:
„— Papaia! se lansă Ware în discursul lui. Jolene zice că putem să mâncăm câte vrem. Mama păru s-o observe pentru prima oară pe Jolene. Un zâmbet îi înflori pe chip. — Jolene? — Prietena mea din vara asta. Să știi că papaia sunt bune la micul-dejun, la prânz sau la cină.”
Prieteni pe vecie
În romanul lui Eoin Colfer, pe de altă parte, premisa prieteniei este încă de la început lansată: după ce Cățel trece pe la diferiți stăpâni, unul mai groaznic decât altul, ajunge la centrul lui Zane iar de aici la Patrick, puștiul care venise să locuiască cu mama la bunicul său. Își dorise de mult un animal de companie. Dar tatăl avea multe alergii și nu și-au putut lua. Acum, deodată, mama a fost de acord și-așa a ajuns să-l vadă pe Cățel și să decidă: „o să fim foarte buni prieteni”. L-a numit Oz, ca pe turneul în care plecase tatăl lui, și-au început să construiască această prietenie. Dar n-a fost deloc ușor. Frica din ochii lui Oz nu a putut fi înlăturată cu una, cu două: amintirile experiențelor prin care trecuse nu-l lăsau să aibă încredere într-un nou stăpân: nu ieșea să mănânce decât când Patrick adormea, nu voia să coboare din cameră și, cel mai important, nu lătra. Iar Zane l-a lămurit: „un câine care nu latră nu e un câine fericit”.
Așa că Patrick a decis că trebuie să-l învețe să latre din nou. A încercat tot felul de trucuri, a citit tot felul de sfaturi, i-a dat propriul exemplu. Nimic n-a funcționat. Până când vioara a spart gheața: Oz a început să iasă din cușcă și să imite sunetele auzite. Au urmat și alte instrumente muzicale, doar casa bunicului era plină de ele. Dar Oz scheuna și scâncea. Nu lătra. Nefericirea câinelui i se transmitea și lui Patrick – mama însă a avut ideea salvatoare. Și astfel băiatul și Oz au devenit cu adevărat cei mai buni prieteni:
„Era cea mai frumoasă vară din viața lui Patrick. O vară care ar fi fost absolut perfectă dacă ar fi fost și tatăl lui cu ei. Patrick îi trimitea mesaje în fiecare zi și zeci de poze cu Oz în vizită la mama lui sau făcând tot soiul de giumbușlucuri prin parc: uneori încerca să-și prindă coada sau stătea tolănit pe spate, la soare, cu picioarele în sus și o mutră extrem de mulțumită.”
Când însă lucrurile începură să se destrame în jurul lui Patrick, a fost rândul lui Oz să-l învețe „să latre”. Adică să-și exprime temerile și tristețea ca să le poată apoi înlocui cu emoții constructive. Dar n-a fost deloc ușor:
„Oz lătră mai departe, adăugând și o vânătoare de coadă, pentru spectacol. Se tot învârti așa până îl cuprinse amețeala și se prăvăli pe podea. Un actor desăvârșit. Cu toate astea, PATRICK tot nu-l băgă în seamă.”
Nici Oz nu s-a lăsat păgubaș. A continuat până când Patrick a devenit din nou prietenul lui cel mai bun. Și-au rămas „prieteni pe vecie”. Ilustrațiile foarte frumoase ale lui P.J. Lynch surprind intensitatea prieteniei celor doi.
*
Și Ware, și Oz păreau să nu se potrivească lumii în care trăiau. Dar au avut noroc să întâlnească ființe care să le schimbe perspectiva. Când a fost rândul lor să aibă nevoie de ajutor, și Jolene, și Patrick au primit exact ce le lipsea: încrederea și iubirea unui prieten.
Oana Purice semnează recenzii și articole de blog în care îmbină lectura critică cu reflecția asupra dezvoltării apetitului spre lectură, acordând o atenție aparte literaturii pentru copii și activităților formative
Interviu cu traducătoarea Raluca Davicenco despre Mafalda:
„Mă bucur că Mafalda a venit în viața mea.
A fost atât de neașteptat, încât i-aș spune ch...
Dacă ar fi să facem o comparație rapidă între Infanteria stelară și Străin într-o lume străină (cele două volume de Robert A. Heinlein discutate până...
Interviu cu Cosmin Perța despre volumul Hate Me Love: „Am fost mereu conștient că poezia nu poate fi o carieră și nu-ți poate asigura subzistența, dar...
