Patru povești de dragoste în „Povestiri după Shakespeare” de Charles și Mary Lamb, cu ilustrații de Dan Ungureanu

Patru povești de dragoste în Povestiri după Shakespeare de Charles și Mary Lamb, cu ilustrații de Dan Ungureanu

Fiindcă Sfântul Valentin bate la ușă (pentru unii intră la categoria clișee, pentru alții e motiv de sărbătoare), vă propun să ne reamintim sau să descoperim împreună patru povești de dragoste marca William Shakespeare. Și pentru asta nu putea fi ocazie mai bună decât publicarea, la Editura Arthur, a celor două volume de Povestiri după Shakespeare în tălmăcirea fraților Charles și Mary Lamb, în traducerea spumoasă a lui Virgil Stanciu și însoțite de minunatele ilustrații ale lui Dan Ungureanu. Le puteți parcurge împreună sau separat, Volumul I și Volumul II.

Am văzut probabil cu toții spectacolul dintre cele două reprize ale finalei Super Bowl de anul acesta. Dacă faptul că echipa Seattle Seahawks a câștigat campionatul de fotbal american a fost titrat de ziarele și site-urile de specialitate, show-ul lui Bad Bunny, artist portorican, câștigător al șase Premii Grammy, a înflăcărat toată presa. Inclusiv pe cea românească. Poate și pentru că a fost primul muzician latino-american care a cântat în spaniolă la Super Bowl; poate și pentru că toată arhitectura momentului său a venit în răspăr cu noua politică a Washingtonului. Poate amândouă. Dar probabil cel mai puternic și de durată impact l-a avut mesajul afișat pe unul dintre panouri: „The only thing more powerful than hate is love.” Singurul lucru mai puternic decât ura este iubirea. 

Într-un spațiu dezbinat de ură și marcat de intoleranță, butada poate funcționa ca panaceu; sau măcar ca promisiune. Raportată la istoria umanității (sau a lipsei ei, a transformării omenescului în neomenesc), deviza își dovedește însă fragilitatea. Și ce tablou mai relevant al umanului în toate formele sale decât piesele de teatru ale lui William Shakespeare, creatorul-epicentru al canonului occidental, dacă e să-l cităm pe Harold Bloom. 
 

Așa cum nota un jurnalist The Guardian, „povestirile fraților Lamb rămân unice prin puterea de a stăpâni intriga și de a da voce imaginilor lui Shakespeare într-o proză ușor de citit". Astfel, tinerii cititori vor putea intra fără dificultate în universul poetului elisabetan, vor putea face cunoștință cu suita lui de personaje memorabile, care au conturat cultura europeană, și vor urmări spectacolul fascinant al umanității. Căci ce altceva face Shakespeare în opera sa decât să etaleze, prin fantezie, emoție, suspans și hohote de râs, omul așa cum e el, cu bune, cu rele, cu defecte, cu calități, cu dorințe, cu frici. Omul capabil de dragoste, dar și de cele mai cumplite antonime ale acesteia, pe care le vom dezvălui împreună.

Ca să nu mai prelungim așteptarea, iată care sunt patru dintre cele mai frumoase povești de dragoste din universul William Shakespeare:

Valentin și Silvia – Cei doi tineri din Verona

Pentru că nu mai vrea să-și tot vadă prietenul, pe Proteus, perpelindu-se de dorul Iuliei și pentru că așteaptă mai mult de la tinerețea sa, Valentin, un tânăr din Verona, pleacă la Milano, intrând acolo în cercul de apropiați ai ducelui. Întâmplarea și minciuna cea cu picioare scurte fac ca și Proteus să fie trimis de tatăl său la Milano, unde mare-i este mirarea să descopere că Valentin, cel neatins de patima iubirii, căzuse în farmecele Silviei, însăși fiica ducelui. 

„Da, Proteus, răspunse Valentin, dar viața mea-i acum schimbată. Îmi ispășesc prostia de a fi nesocotit dragostea; ca răzbunare pentru disprețul ce îl arătam iubirii, Dragostea a alungat somnul din ochii mei orbiți. O, dragul meu Proteus! Iubirea este un stăpân puternic, ce m-a făcut atât de smerit, încât mărturisesc că nu-i durere mai mare pe lume decât pedeapsa ei, nici mai mare fericire decât să o slujești. Acum nu-mi place să mai vorbesc despre altceva decât despre iubire. Cuvântul acesta îmi ține loc de mic-dejun, de prânz, de cină și de somn.”

Uitând cu totul vechea prietenie ce-i lega, Proteus, după cum și numele îi spune, pune la cale mârșave întâmplări ca să-l despartă pe Valentin de aleasa inimii sale, care-i căzuse și lui tronc și pentru care uitase de Iulia cea frumoasă. Intrigile nu pot însă sta în calea iubirii celor doi, deși era cât pe ce ca Valentin să renunțe la Silvia de dragul mărinimiei; ironia naratorului este aici delicioasă:

„Acesta, nobil și generos din fire până la a fi de-a dreptul romantic, nu numai că-l iertă și primi din nou să-i fie prieten, dar într-un neașteptat avânt al inimii sale bune, zise: 

— Te iert cu bucurie și oricât de mult o iubesc pe Silvia, ți-o las de acuma ție.”

Noroc cu cele două femei, Silvia și Iulia, c-au pus piciorul în prag și-au restabilit ordinea.

Miranda și Ferdinand – Furtuna

Dacă mai sus am văzut cum dragostea poate fi la fel de schimbătoare ca vremea, în Furtuna ea se înfiripă sincer și cât se poate de statornic tocmai în urma unui capriciu al vremii – e drept, pus la cale de învățatul mag Prospero și înfăptuit de Ariel, spiritul lui credincios. 

În galeria de personaje îndrăgostite ale lui William Shakespeare, Miranda, fiica lui Prospero, și Ferdinand, fiul regelui Neapolelui, cel care-l ajutase pe Antonio, fratele cel invidios, să uzurpe tronul ducatului lui Prospero, sunt probabil cele mai inocente. Poate și vârsta fragedă, poate și faptul că centrul de greutate al poveștii este plasat pe răzbunarea lui Prospero contribuie la acest lucru. Cert este că iubirea lor inspiră optimism și pare să contrazică vechiul dicton al lui Denis de Rougemont, care spunea că „iubirea fericită nu are istorie“. Iată că fericirea poate naște o poveste care se lasă imaginată de fiecare cititor în parte:

„Este o muritoare, dar mulțumită nemuritoarei Pronii cerești mi-e hărăzită; am ales-o într-un moment când n-am putut să-ți cer încuviințarea, tată, crezând că nu mai ești în viață. Ea este fiica acestui Prospero, care nu-i altul decât vestitul duce al Milanului, despre care am auzit atâtea fără să-l fi întâlnit până acum; el mi-a dat o nouă viață, devenind al doilea tată al meu și dăruindu-mi această neasemuită fată.”

Antonio & Bassanio – Neguțătorul din Veneția

Dragostea își găsește forța și între prieteni, nu doar între iubiți. Antonio și Bassanio sunt două personaje care dovedesc cât de puternică poate fi prietenia, transformată în iubire și devotament întins până la sacrificiul suprem. Când Bassanio îi cere ajutorul ca să o poată peți pe domnița bogată care-i cucerise inima, Antonio nu ezită să meargă la adversarul său, cămătarul Shylock, pentu a-i cere bani împrumut. Șiretul se învoiește, dar îi cere ca garanție chiar „o livră de carne din orice parte a corpului ar alege Shylock”. Antonio acceptă fără să clipească. Bassanio primește mâna Porției, totul părea să meargă ca pe roate, până când vine sorocul și Antonio nu poate plăti datoria. Este acum timpul ca Bassanio să-și ajute prietenul și se declară cu totul dispus:

„Antonio, sunt căsătorit cu o femeie care mi-e dragă ca și viața, dar viața mea, soția mea și lumea întreagă luate împreună nu prețuiesc pentru mine mai mult decât viața ta. M-aș lipsi bucuros de toate, aș jertfi totul acestui demon de aici pentru a te izbăvi pe tine.”

Auzind asta, Porției nu-i cade prea bine, cum e de așteptat, dar nu renunță la efortul său de a-l scăpa pe Antonio. Noroc cu iscusința femeii și cu firea ei iertătoare, că cei doi bărbați își pot sărbători vii și nevătămați prietenia.

Romeo și Julieta

Nu puteam vorbi despre povești de dragoste shakespeariene fără să amintim, nu-i așa, de cuplul emblematic intrat în mitologia iubirii (e drept, nefericite): Romeo și Julieta. Povestirea rescrisă de frații Lamb păstrează aceeași tensiune crescândă a piesei originale: de la balul dat de familia Capulet, la care Romeo participă sub protecția unei măști, la întâlnirea și îndrăgostirea fulgerătoare a celor doi, la cununia secretă, duelul care-l va trimite în surghiun pe Romeo și disperarea actului final. 

În același timp, povestitorii păstrează aceeași alternanță nefastă între ura dintre cele două familii, Capulet și Montague, și dragostea mistuitoare a urmașilor lor, Julieta și Romeo, care este surprinsă în deplinătatea forței ei în celebra scenă a balconului:

„— O, Romeo, Romeo! exclamă ea. De ce ești tu Romeo? Leapădă-te de tatăl tău și dă-ți uitării numele dacă-ți sunt dragă; sau, de nu te-nduri, măcar jură-mi dragoste și eu nu voi mai fi o Capulet. 

Încurajat de aceste cuvinte, Romeo i-ar fi vorbit cu dragă inimă, însă voia să audă mai mult; iar fata continua discuția înflăcărată pe care o purta cu sine – cum credea ea – mustrându-l mai departe pe Romeo fiindcă e Romeo și un Montague, dorind ca el să aibă un alt nume, sau să se lepede de al său și în schimbul acestuia, care nu-i nici măcar un crâmpei din ființa lui, s-o dobândească pe ea toată. La auzul acestor mărturisiri pline de iubire, Romeo nu se mai putu stăpâni ci, intrând în vorbă de parcă acele cuvinte i-ar fi fost spuse de-a dreptul lui și nu unei închipuiri, o rugă să-i spună doar «Iubite» sau să-i dea orice alt nume ar pofti, căci nu mai vrea să fie Romeo dacă numele acesta nu-i este pe plac.” 

***

Cum am văzut, de multe ori ura, invidia, gelozia sunt mai puternice decât dragostea. O pot nu doar spulbera, dar pot întuneca mintea, otrăvi sufletele și răpi viața, poate cel mai de preț dar. Însă, atunci când le înfrânge pe toate acestea, iubirea devine vindecătoare. Ce reușește astfel William Shakespeare este să pună în poveste cea mai adâncă umanitate a noastră și să mențină încrederea că dragostea poate fi salvatoare.

Ilustrațiile lui Dan Ungureanu, punând în forme și culori unele dintre cele mai intense episoade, augmentează forța aceasta a Povestirilor, prezentând personajele în omenescul lor profund. În acest fel, ele contribuie la îndeplinirea dorinței lui Charles și Mary Lamb, ca, „la o altă vârstă, adevăratele piese de teatru ale lui Shakespeare să însemne pentru [tinerii cititori] mai mult chiar: îmbogățire a fanteziei, întărire a virtuții, îndemn de a se îndepărta de gândurile egoiste și mercantile, lecție despre gânduri și fapte frumoase și onorabile, modele de politețe, noblețe, generozitate, omenie.”