Cine-l mai așteaptă pe Făt-Frumos? Mireasa prințului de William Goldman și Academia prințeselor de Shannon Hale

Mai tânjește astăzi cineva după prinți superbi, cai albi, dragoste eternă? Mai crede cineva în fericirea până la adânci bătrâneți? Nu știu de voi, dar Buttercup și Miri, protagonistele celor două romane depre care vorbim astăzi, Mireasa prințului de William Goldman, respectiv Academia prințeselor de Shannon Hale, cu siguranță și-au luat de mult gândul de la asemenea fantezii.

Niciuna nu crede că prințul din povești chiar există, că va fi cutremurat de frumusețea lor la prima privire sau că viața într-un palat e toată numai lapte și miere. În schimb, ambele sunt convinse că viața de prințesă și apoi regină are avantajele ei (dacă vă gândiți să completați „materiale”, nu greșiți deloc) și că n-ar fi chiar de lepădat dacă situația o permite. Din păcate, nici Buttercup, nici Miri nu se așteaptă ca soarta să le joace chiar atâtea feste și să le dea cu totul peste cap și așteptările, și resemnarea găsită într-un final.

Buttercup este eroina născocită de William Goldman într-unul dintre cele mai trăsnite romane scrise (și ecranizate) vreodată; o poveste în poveste în care metaficțiunea, autoficțiunea și imaginația fac casă bună cu ironia și sarcasmul. Mireasa prințului. O poveste clasică de iubire adevărată și aventuri excepționale de S. Morgenstern este exact ce spune și subtitlul, o poveste de iubire și aventuri de capă și spadă, croită pe tiparul unui basm. Câtă iubire și câte aventuri? Multe! Intense! 

Recent a apărut la editura Youngart o nouă ediție (traducerea este realizată de Ana-Veronica Mircea), care conține și prefața autorului la ediția celei de-a treizecea aniversări a romanului, în care relatează o parte din culisele filmului. Publicată în 1973, cartea a fost ecranizată în 1987 în regia lui Robert Reiner, având-o pe tânăra Robin Wright în rolul nărăvașei Buttercup. A câștigat un Premiu Hugo pentru cea mai bună prezentare dramatică, People’s Choice Award la Festivalul de Film de la Toronto și a devenit un film-cult, fiind selectat de Biblioteca Congresului American ca parte a Arhivei Naționale de Film.

Miri (Miri Larendaughter mai exact) este protagonista romanului Academia prințeselor, scris de Shannon Hale și publicat de Youngart în traducerea Emmei Moldovan. Bestseller New York Times și Publishers Weekly, a câștigat premiul Newbery Honor în 2006. Construit pe aceeași structură clasică a basmului, Academia prințeselor este aventura celor douăzeci de fete din muntele Eskel în încercarea de a deveni următoarea prințesă a Danlandului.

Nici aici nu lipsesc dragostea arzătoare (e drept, strunită de pudoare sau frică), situațiile pe muchie de cuțit și motivul clasic al prințului care-și caută soție și care trebuie impresionat. Doar că Shannon Hale se joacă iscusit cu vechile elemente de basm și le reorganizează într-o poveste fresh și surprinzătoare. Dacă Shannon Hale vi se pare familiară, nu greșiți deloc: este autoarea hiturilor grafice Prietene adevărate și Cele mai bune prietene și ale pufoaselor Iți-Biți Pisi-Corn și Pisi-Corn la mare artă. Asta da versatilitate artistică!

Dar să revenim la prinții și la cărțile noastre. Deși se deosebesc prin epocă, stil și protagoniste, cele două romane se întâlnesc în cel puțin trei puncte comune, fiind nu doar lecturi antrenante, ci și aventuri de explorare a imaginarului romantic, a tehnicilor ficționale și a neîncrederii în stereotipurile bătătorite de secole. Vă propun să descoperim împreună aceste trei punți.

Prințul – un compromis

Cu toate că ambele romane par să se învârtă în jurul unui personaj-mitic al basmelor universale, prințul, nici William Goldman, nici Shannon Hale nu-l mai zugrăvesc cu aceeași reverență de odinioară. El nu este nici mult așteptat, nici nu stârnește cine știe ce pasiuni arzătoare în protagonistele noastre. 

Miri acceptă într-un final să meargă la Academia prințelor, înființată în fosta casă a preotului, dar nu are mari speranțe că va fi ea cea aleasă. Când totuși iese prima la învățătură și câștigă aprecierea doamnei Olana, parcă n-ar zice nu dacă totuși prințul Steffan ar selecta-o pe ea să-i fie soție. Dar nu vreo dragoste fulgerătoare o îmboldește, ci speranța că tatăl și sora ei, Marda, ar putea avea un trai mai bun, scăpând de istovitoarea muncă în cariera de piatră, la scos blocuri de linder. Mai ales că prințul se dovedește destul de plictisitor pentru gusturile ei:

„— Te rog să mă scuzi că par dezinteresat.

— Ei bine, așa păreți. Dar nu este nevoie să vă cereți scuze. […]

— Asta-i o conversație stânjenitoare?

Steffan își îngădui un zâmbet.

— Nu, asta-i în regulă.

— Este în regulă pentru că vă comportați ca o persoană, nu ca o stană de piatră.”

Dacă Steffan se dovedește a fi, până la urmă, chiar un prinț de treabă, altfel stau lucrurile cu Prințul Humperdinck, moștenitorul Florinului din Mireasa prințului de William Goldman. Cum tatăl său îmbătrânește tot mai tare și puterile par să-l lase, prințul trebuie să pună pauză (cel puțin pentru o vreme) pasiunii sale pentru vânătoare, să mai lase distracția din Grădina Zoologică a Morții și să-și găsească o soție capabilă să-i facă un moștenitor. Își încercase norocul cu prințesa din regatul vecin, Guilder, dar lucrurile se încinseseră la propriu și luaseră o turnură neașteptată. Așa că se lasă pe mâna contelui Rugen și pune ochii pe Buttercup, fiica nu tocmai manierată, dar extraordinar de frumoasă a familiei de fermieri. 

După ce jurase să nu se mai îndrăgostească niciodată, la început Buttercup nu se arată prea entuziasmată de propunerea Prințului; după ce mai analizează situația și află că refuzul i-ar aduce moartea, decide cât se poate de pragmatic, într-un dialog memorabil:

„— Dragoste? se miră Prințul Humperdinck. Cine-a pomenit de dragoste? Nu eu, crede-mă. Uite cum stau lucrurile: trebuie să existe, în permanență, un moștenitor de parte bărbătească al tronului din Florin. Eu sunt acum moștenitorul. După ce moare tata, n-o să mai fie niciun moștenitor, ci doar un rege. Adică tot eu. Când se va întâmpla, o să mă-nsor și-o să fac copii, până când o s-apară un fiu. Așa că poți fie să te măriți cu mine și să fii cea mai bogată și cea mai puternică femeie de pe o rază de o mie de kilometri, să-mparți curcani de Crăciun și să-mi oferi un fiu, fie să mori în chinuri cumplite, în viitorul apropiat. Hotărăște-te.

— N-o să vă iubesc niciodată.

— N-aș vrea dragostea ta nici dacă mi-ai oferi-o.

— Atunci ne căsătorim, firește.” 

Acum, sinceri să fim, nici n-ar fi avut cum să-l iubească:

„Prințul Humperdinck avea formă de butoi. Pieptul lui imens era un butoi, coapsele lui puternice erau butoaie. Nu era înalt, dar cântărea o sută cincisprezece kilograme și avea carnea tare ca piatra.” 

Și nu doar înfățișarea-i este josnică, ci și cugetul, punând la cale, cum veți vedea, planuri mârșave.

Proba de foc

Dacă tot am pomenit de ticluirile meschine ale Prințului Humperdinck, ne vom opri la probele de foc ale celor două romane, parte a structurii de basm pe care o urmează. Poate cele mai intense pagini din Mireasa prințului debutează cu răpirea lui Buttercup de către cei trei bărbați: sicilianul Vizzini, spaniolul Inigo și turcul uriaș Fezzik. Drumul pe mare, amenințarea rechinilor, urcușul pe Stâncile Nebuniei și întâlnirea cu bărbatul în negru, ca și toate aventurile care urmează urcă suspansul la cote neașteptate. 

La întreținerea acestui ritm alert contribuie și bunăvoința lui William Goldman de a mai renunța la pasajele plictisitoare din cartea originală a lui S. Morgenstern. Sau de a adăuga detalii și episoade care să întregească povestea. Jocul metaficțional al lui Goldman are mereu efectul scontat, aducând noi straturi de sarcasm acestei povești clasice de iubire adevărată și aventuri excepționale:

„Vă rog să înțelegeți că nu încerc să vă întristez. Cred cu adevărat că dragostea e cel mai bun lucru din lume, cu excepția siropurilor pentru tuse. Dar trebuie totodată să spun, pentru a nu știu câta oară, că viața nu e dreaptă. E doar ceva mai atrăgătoare decât moartea, atâta tot.”

Nici Academia prințeselor nu e mai prejos când vine vorba de suspans. Episodul în care școala doamnei Olana este prădată de tâlhari și fetele sunt captive este cu siguranță cel mai puternic din carte. Încercările repetate de evadare, coordonate de Miri, nu fac decât să întărească vigilența și furia lui Dan și a oamenilor săi. Momentul scoaterii ferestrei și confruntarea de pe marginea prăpastiei sporesc tensiunea. Salvarea vine însă prin limbajul pietrelor și al iubirii.

Adevărata dragoste

Deși o să vă las să descoperiți singuri cine sunt cei pe care Buttercup și Miri îi iubesc cu adevărat, ne vom opri în această a treia secțiune la cele mai frumoase declarații de dragoste din Mireasa prințului și Academia prințeselor. Voi lua și eu exemplul lui William Goldman și voi sări peste părțile mai plicticoase, intrând direct în subiect.

Ok, fie, poate unul-două comentarii tot o să adaug. Cum e acesta: crescuți în vârful muntelui Eskel, obișnuiți cu greul, cu lipsurile și mereu temători, Miri și băiatul care-i face inima să-i bată tare-tare nu se lasă cuprinși de tăvălugul dragostei. Dar iubirea strălucește puternic în fiecare cuvânt rostit după ce a fost ales cu grijă, în fiecare atingere, în fiecare șoaptă în limbajul pietrelor:

„— De fapt, cel mai prețios lucru pe care îl am este săptămâna după ce m-am născut, când mama m-a ținut tot timpul în brațe. Șoimul a fost al doilea cel mai prețios lucru. Mi-a părut rău să-l pierd și, dacă-mi faci altul, promit să nu mă mai las capturată de tâlhari și să-l folosesc pentru a-mi salva viața. […]
— Bineînțeles că-ți voi face, dar mă întrebam altceva, dacă noi, dacă tu...
Scutură din cap, renunțând parcă la cuvinte, se întinse și o prinse mână.”

Dragostea lui Buttercup este vijelioasă. Atunci când își mărturișește iubirea pare că mătură totul în cale. 

„— Te iubesc, spuse ea. Știu că asta te ia probabil cumva prin surprindere, fiindcă până acum n-am făcut nimic altceva decât să te batjocoresc, să te înjosesc și să te tachinez, dar te iubesc deja de vreo câteva ore și dragostea mea crește cu fiecare secundă. Acum o oră credeam că te iubesc mai mult decât a iubit vreodată o femeie un bărbat, însă o jumătate de oră mai târziu am știut că tot ce simțisem mai înainte nu însemna nimic față de ceea ce simțeam în momentul acela. Iar peste alte zece minute am înțeles că dragostea mea de mai înainte nu fusese decât o baltă, comparată cu valurile înalte ale mării dinaintea furtunii.”

Iar răspunsul este ca un pahar de apă rece oferit în deșert; chit că tânăra se alintă și se face că nu înțelege:

„— Dacă te iubesc? Dumnezeule, dacă dragostea ta ar fi un grăunte de nisip, a mea ar fi un univers de plaje.”

Are nevoie dragostea de prinți și cai albi și castele și rochii înfoiate? Uneori da. De cele mai multe ori nu. E suficient doar să te treacă Mlaștina de Foc sau să te țină de mână sub crestele munților.