„Povestea kendamei pierdute” - o carte despre curaj, prietenie și magie urbană

​„Ionuț știa că punctul lui slab este under spike și spera ca întrecerea să ia sfârșit fără schema asta, dar chiar în secunda următoare auzi vocea de pe scenă rostind clar cuvântul de care se temea cel mai tare:

— Under spike!

Încremeni. Nu putea să facă asta. Era exact schema care nu-i ieșea deloc! Avea să piardă și totul avea să fie în zadar. Kendama de la bunicul va rămâne pe veci la vrăjitorul ăsta rău, pe care n-avea cum să-l învingă, oamenii se vor transforma iarăși în duhuri fără voință și memorie și, sub puterea vrăjii, ținutul care tocmai înflorise va fi din nou unul cenușiu, trist, fără viață.”

De la un atelier de storrytelling la o școală din Ferentari, la un roman pentru copii

Ce faci atunci când soarta unei lumi, fie ea reprezentată de o alee sau de un cartier, depinde de îndemânarea ta de a înfige bila unei kendame (și aceea împrumutată) în vârful jucăriei? Ionuț, puștiul de pe Strada Trompetului din cartierul Ferentari din București, trebuie să-și depășească frica. Trebuie să-și concentreze întreaga atenție pe această bucată de lemn salvatoare. Dar va reuși? Vor putea pasiunea lui pentru kendama și visul de a o împărtăși cu milioane de oameni să-i vină în ajutor?

Povestea personajelor Ionuț și Diana

Ionuț este unul dintre protagoniștii Poveștii kendamei pierdute, roman scris de Adina Rosetti, ilustrat de Irina Dobrescu și publicat la Editura Arthur într-o nouă ediție. Apărut prima dată în 2018, volumul este rezultatul organic al unor experiențe trăite de autoare în comunitatea pe care o aduce la viață prin cuvinte și culori. În 2017, Asociația „Cu Alte Cuvinte” a organizat o serie de ateliere de storytelling adresate unui grup de elevi de la o școală din Ferentari. Prin jocuri și povești, Adina Rosetti și Irina Dobrescu nu doar că i-au apropiat pe copii de lectură, dar i-au și transformat în personaje de carte, în ceea ce a devenit primul volum de literatură română pentru copii cu personaje de etnie romă. Povestea lui Ionuț, a Dianei, a Aleii Duhurilor și a unei kendame pierdute s-a întors astfel în spațiul din care a luat naștere, dar a ajuns și la mii de alți copii, care au stat cu sufletul la gură alături de cei doi protagoniști, au tremurat de frică la vederea vrăjitorului cu hanorac negru, au dansat de fericire și au aflat astfel că jocurile și copilăria nu au nici adresă de buletin, nici etnie.

Dacă Ionuț este înnebunit după kendama primită de la bunicul său, Dianei „îi place să se plimbe cu rolele, să asculte muzică și, mai presus de toate, să danseze”. Poate că i-ar plăcea să-și facă și tema la matematică, dacă cele două surori mai mici nu s-ar hârjoni prin cameră. Așa că o lasă pe mai târziu și iese afară, unde o așteaptă Ionuț, aflat și el în armistițiu cu fracțiile. Diana ar vrea să meargă în parc, dar Ionuț îi propune să rămână prin zonă, să-i arate noile scheme studiate și răstudiate. Base cup, double cup – astea-i ies bine; la under spike se încurcă. Dar nu-i nimic, are timp să mai repete.  
 

Aleea Duhurilor și Muntele de Gunoi, Universul creat de Adina Rosetti

Cel puțin așa credea până și-a făcut apariția Leo, băiatul mai mare din cartier, care-și făcuse un obicei din a-i tachina pe cei mici. Mai înfiorător decât rânjetul lui Leo este hanoracul negru cu glugă, care avea desenat pe spate „un animal care-și schimba tot timpul forma și înfățișarea. De cele mai multe ori părea a fi un leu înfuriat, uneori era un șarpe, iar alteori, o pasăre de pradă înfricoșătoare.” Nici de data asta nu i-a lăsat în pace, ba l-a și forțat pe Ionuț să-i dea kendama. În mâinile lui Leo, jucăria parcă a prins viață, lăsându-i pe cei doi cu gurile căscate. Mare însă le-a fost mirarea când a dispărut în buzunarele hanoracului, iar băiatul și-a luat tălpășița. Degeaba au alergat după el, căci i-au pierdut urma. Dar partea cea mai rea a fost ce le-a zis Eliza, colega întâlnită în parc: Leo ajunsese pe Aleea Duhurilor, locul unde nimeni nu avea voie să pășească. Părinții nu oboseau să le repete: „Orice ai face, să nu cumva să intri pe Aleea Duhurilor“. Dar acum era kendama lui Ionuț în joc. Kendama primită de la bunic atunci când a împlinit zece ani. Trebuia să facă ceva! Noroc că nu era singur:

„— Mie mi-e cam frică, spuse Diana în șoaptă.

— Și mie, recunoscu Ionuț. Da’ știi ceva, hai să cântăm ca să uităm de frică, propuse el și o luă de mână pe Diana. […]

Apoi făcură primul pas pe Aleea Duhurilor.”

După ce-au rătăcit pe străduțele întortocheate fără să dea de urma lui Leo sau a kendamei, cei doi au ajuns în fața celui mai teribil lucru: Muntele de Gunoi. Nu doar imensitatea lui i-a speriat, ci și duhurile care-au început să roiască în jurul lor și care nu le dădeau nicio speranță:

„— Cum puteți să trăiți așa?

— Vrăjitorul are grijă de noi!

— Vrăjitorul? E cumva tipu’ ăla cu hanorac negru cu desene schimbătoare?

— Vrăjitorul are multe chipuri. Poate fi o pasăre de pradă, un leu înfuriat sau un șarpe viclean…

— Leo! strigară copiii.

— E doar unul dintre numele lui.”

Când părea că nu mai au nicio scăpare, Maria, Zâna cea Bună din Ferentari, le-a venit în ajutor și i-a condus în căsuța ei colorată, „singura pată de culoare în tot griul mohorât din jur”. De aici începe adevărata aventură a celor doi puști. Aici au aflat cum a luat naștere Aleea Duhurilor, cum au dispărut muzica și frumusețea, dar și ce ar putea face să le aducă înapoi și, poate, să-și recapete kendama. Mai important, au aflat că lumea se poate schimba cu ajutorul prietenilor și că nu e nevoie să fii supererou: „orice poate să fie un obiect magic” și „cel mai important e să fim împreună”.

Construind intensitatea pagină cu pagină, Adina Rosetti învăluie romanul în suspans. Tensiunea narativă este accentuată și de ilustrațiile Irinei Dobrescu. Curajul, încrederea, pasiunile devenite arme secrete prind și ele viață prin formă și culoare și întregesc povestea Aleii Duhurilor.

Poate cea mai puternică ilustrație este cea care-i prezintă pe Ionuț și pe Leo față în față, cu kendamele în mâini, pregătiți de marea confruntare care poate schimba lumea sau o poate condamna definitiv. Momentul în care totul depinde de un under spike. 

De la maniera în care conturează în cuvinte și culori personajele, la felul cum descriu comunitatea și locurile și cum construiesc dinamica narațiunii, toate detaliile care alcătuiesc romanul confirmă o dată în plus că Povestea kendamei pierdute s-a născut din energia întâlnirii directe cu lumea pe care o descrie. Așa cum anunță Adina Rosetti încă din nota introductivă: 

„Dar dincolo de partea profesională, am petrecut timp împreună, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Ingredientele Poveștii kendamei pierdute au fost astfel culese local, din experiențele individuale și preocupările copiilor deveniți personaje ale acestei cărți.”