Interviu cu Matei Vișniec și Andra Bădulescu despre „Misterioasa dispariție a unui pitic de grădină”
Poetul, dramaturgul și romancierul Matei Vișniec publică la Editura Arthur o a șaptea piesă de teatru pentru copii și adolescenți, o poveste complexă care atinge o sumedenie de teme actuale sub un titlu incitant: Misterioasa dispariție a unui pitic de grădină. Volumul este însoțit de ilustrațiile artistei Andra Bădulescu și va fi lansat în prezența autorului la Salonul Internațional de Carte Bookfest, sâmbătă, 6 iunie, de la ora 14.00. Înainte ca Matei Vișniec să intre în dialog cu Livia Lucan-Arjoca la standul Bookfest Junior, le-am adresat câteva întrebări autorului și ilustratoarei, la care au fost nespus de amabili să răspundă.
Programul complet al evenimentelor Arthur poate fi consultat pe blog și pe Facebook.
ÎNTREBARE: Matei Vișniec, întâi de toate vreau să vă felicit pentru această nouă piesă de teatru, Misterioasa dispariție a unui pitic de grădină. Lectura ei a fost o încântare, cu umorul, profunzimea, ingeniozitatea și diversele sale paliere de interpretare. Le puteți spune, pe scurt, cititorilor Arthur ce îi așteaptă în acest volum? Desigur, fără să le devoalăm suprizele, căci vor avea parte de multe…
MATEI: În primul rând le-aş spune cititorilor că nu trebuie să se teamă de faptul că această poveste este scrisă sub formă de piesă de teatru. Ea poate fi citită, evident, cu gândul la o eventuală montare pe scenă, eventual cu elevi. Dar poate fi „trăită” şi ca o aventură: îl rog pe cititor deci să se lase aspirat de întâmplările şi personajele din această poveste, să-şi pună întrebări împreună cu adolescenţii şi adulţii care populează aceste pagini, să râdă în anumite momente şi să viseze în altele… În piesa mea sunt multe personaje care au ceva de spus: adolescenţi, pitici de grădină, părinţi, jurnalişti, omeni politici, profesori… În mod paradoxal, piticii de grădină vorbesc (ceea ce nu e de mirare – animalele, precum şi ceea ce numim noi lucruri neînsufleţite vorbesc, de fapt, de când au fost inventate poveştile, pentru că au suflet). Eu cred că este suficient ca un tânăr cititor să deschidă cartea, să citească prima scenă, să intre în peripeţiile imaginate de mine, şi apoi călătoria până la sfarşit se va produce oarecum de la sine… Cărţile sunt în primul rând nişte fabuloase mijloace de transport: cu ele călătorim spre înţelegerea lumii, spre noi înşine şi spre ceilalţi.
ÎNTREBARE: Ce ați avut în minte când v-ați apucat să scrieți această poveste neobișnuită, în care piticii de grădină prind glas prin intermediul unui grup de adolescenți, iar adolescenții, la rîndul lor, își transmit – substituindu-se piticilor – confuzia, frustrările, lipsa unui orizont într-o lume care se transformă în mare viteză?
„E timpul să părăsim acest nonsens care este viitorul nostru în grădina celui care ne-a cumpărat...“
Și o a doua întrebare: cum ați devenit interesat de piticii de grădină? Și ce v-a îndemnat să îi transformați în personaje?
MATEI: Mărturisesc că totul a început de la un fapt divers. Sunt câţiva ani buni de atunci. Mi-a atras atenţia în primul rând un articol apărut într-un ziar francez, Libération. Un reporter evoca exact ceea ce povestesc şi eu în piesă: un grup de adolescenţi protestau împotriva faptului că piticii de grădină erau „sechestraţi” în parcuri şi grădini, în loc să fie „eliberaţi” şi lăsaţi să „trăiască” în natură. La un moment dat, au apărut în Franţa mai multe astfel de grupuri de adolescenţi care militau pentru „dreptul” piticilor de grădină de a se întoarce în spaţiile lor „naturale”. Se jucau, oare, aceşti adolescenţi de-a revolta şi de-a democraţia? La ora la care au apărut respectivele ştiri, mai mulţi jurnalişti au încercat să răspundă la astfel de întrebări şi să analizeze „fenomenul”. Oare ce tip de nemulţumire socială se exprima prin această „joacă”, se întrebau ei.
În acel contex, deci, am citit mai multe eseuri fascinante despre piticii de grădină, despre cum au apărut ei ca „element ornamental”. Și am descoperit astfel o întreagă lume, cu asociaţii de proprietari de pitici de grădină, cu specialişti în ce priveşte piticii de grădină, cu dezbateri legate de simbolurile din spatele acestor „creaturi”. Într-un fel sau altul, aceste „frământări” şi interpretări se regăsesc şi în piesa mea.
Andra Bădulescu: „Această poveste despre adolescenţi şi pitici de grădină este poate cea mai complexă de până acum. Ea este în acelaşi timp poveste, feerie poetică, carte de aventuri, dar şi eseu, analiză de societate, semnal de alarmă, listă de întrebări.”
ÎNTREBARE: M-ați trimis la dicționar cu cuvântul „nanolog“, care s-a dovedit inventat. Îmi imaginez că istoria piticilor de grădină este de asemenea inventată, și este absolut încântătoare! V-ați documentat, ați căutat informații despre piticii de grădină sau v-ați jucat strict pe tărâmul imaginației?
MATEI: Pot să vă spun că am citit chiar şi o lucrare de doctorat pe tema piticilor de grădină. Și că există publicaţii specializate pe acest subiect, inclusiv persoane care se declară specialiste în „psihologia” piticilor de grădină. Uneori, un fapt divers este o uşă magică spre o nouă lume în care realitatea şi ficţiunea coabitează foarte strâns.
ÎNTREBARE: Dacă în interviul despre Să dăruim ferestre mă întrebam de ce ați ales să scrieți povestea sub forma unei piese de teatru, în cazul Misterioasei dispariții a unui pitic de grădină mi se pare forma cea mai potrivită. În cât timp ați scris piesa? A avut nevoie de multă vreme pentru a ajunge la forma finală sau a fost o revărsare spontană de câteva zile? Ați întâmpinat provocări, blocaje, situații pe care le-ați soluționat mai greu?
MATEI: Am scris o primă versiune a piesei în Franţa, când am lucrat şi cu elevi de liceu doritori să facă teatru. Am animat deci un atelier de dramaturgie, şi i-am rugat pe elevii respectivi să se pună în mai multe ipostaze. Întâi le-am propus să-şi imagineze fiecare că este un pitic de grădină, că observă zi de zi viaţa familiei care l-a „adoptat” şi să comenteze ceea ce „vede”. Apoi i-am incitat pe participanţii la atelier să-şi imagineze că sunt proprietari de pitici de grădină şi să spună de ce au simţit nevoia să-şi cumpere astfel de „creaturi”. Au urmat şi alte astfel de exerciţii, care au dus treptat la ceva foarte serios: adolescenţii au început de fapt să vorbească despre frustrări reale, despre situaţii complicate din viaţa de familie, despre propriile nelinişti legate de viitor, de tensiunile din societate, despre starea planetei…
După respectivul atelier de dramaturgie, am organizat o lectură cu textele scrise de elevi şi de mine. Iar discuţia cu spectatorii (formaţi din prieteni, profesori şi părinţi) a fost absolut fabuloasă, pentru că ficţiunea stimulează spiritul critic şi insuflă curaj pentru abordarea unor probleme care deseori sunt ignorate sau ascunse.
ÎNTREBARE: Andra Bădulescu, cum a decurs lucrul la Misterioasa dispariție a unui pitic de grădină? Cum ați receptat povestea și ce v-a inspirat să aduceți pe pagină anumite scene sau personaje?
ANDRA: Este al şaptelea text dramatic al lui Matei pentru publicul junior pe care îl ilustrez la Arthur. De fiecare dată, provocarea a fost diferită. De fiecare dată, universul poveştii este altul. Emoţiile pe care le provoacă, metaforele, reflecţiile filozofice, trimiterile semantice, toate la un loc generează în mintea mea imagini. Și din aceste imagini, care sunt aproape cinematografice şi care la început sunt foarte multe, treptat încep să se impună anumite secvenţe, secvenţele-cheie. Procesul de creaţie este lung, a te hotărî să elimini anumite imagini şi a păstra altele este anevoios, pentru că într-un fel aş vrea să le păstrez pe toate, adică chiar să fac un film. Această poveste despre adolescenţi şi pitici de grădină este poate cea mai complexă de până acum. Ea este în acelaşi timp poveste, feerie poetică, carte de aventuri, dar şi eseu, analiză de societate, semnal de alarmă, listă de întrebări. Imaginile care o însoţesc au în primul rând misiunea de a ajuta lectura textului, dar şi de a lăsa deschise porţile spre interpretarea proprie a fiecărui cititor.
ÎNTREBARE: Matei Vișniec, Andra Bădulescu, aveți o ilustrație preferată din acest volum?
MATEI: Sunt multe imaginile care conferă un plus de vitalitate textului. Ilustraţiile din acest volum sunt ca nişte tresăriri vizuale, nişte sugestii puternice pentru ca în mintea fiecărui cititor să se declanşeze, eventual, şi un film… Îl şi văd pe cititor exclamând: A, deci aşa ar putea arăta Filip! Eu sunt foarte mulţumit de imaginea de pe copertă, care „rimează” perfect cu primul cuvânt din titlu: mister. Ceea ce vedem pe copertă mi se pare foarte incitant, ne trimite cu gândul la multe simboluri, inclusiv la ritualul ancestral al depănării poveştilor în jurul focului.
ANDRA: Mi-e foarte greu să răspund la această întrebare. Pe toate le-am lucrat cu plăcere, în toate m-am cufundat total, lucrând la fiecare personaj m-am identificat cu el ca să-l înţeleg dinlăuntru, să-i pot da viaţă, energie, emoţie. Desigur, sunt ilustraţii cu care m-am amuzat mai mult. Conotaţiile ludice, ironice, decalate sunt foarte importante în toată creaţia mea. Și în această privinţă, Matei şi cu mine ne întâlnim pe acelaşi teren, adică umorul şi absurdul sunt doar un costum al unui actor serios, gânditor, poet preocupat de lucruri grave şi neliniştitoare.
ÎNTREBARE: Ați folosit multe elemente foarte actuale, care fac referire, mai subtil sau mai direct, la situațiile cu care ne confruntăm astăzi: piticul de grădină cu telefon mobil, televizorul prezent chiar și într-un refugiu la 2300 de metri altitudine, Inteligența Artificială care ne invadează viața din toate direcțiile și răstoarnă atâtea situații care păreau sigure până de curând. De altfel, prezentul tot mai tehnologizat este o temă care vă preocupă și vorbiți adeseori despre asta în cărțile dumneavoastră. Cum ne putem găsi drumul (și regăsi reperele) prin acest hățiș tot mai copleșitor?
FILOZOFUL: Este un dezastru. Un dezastru al gândirii moderne, în primul rând, și o dovadă că societatea noastră nu mai este capabilă să propună utopii. Ori, atunci când o societate nu oferă decât muncă, supermarket și somn, iată ce se întâmplă: piticii ne părăsesc.
MATEI: Sunt, într-adevăr, teme care îi preocupă mult în prezent pe părinţi şi pe profesori. De fapt, întreaga umanitate este confruntată în acest moment cu o mare problemă: a inventat tehnologii fabuloase, dar pe care nu le stăpâneşte. Aş spune chiar că oamenii sunt mereu cu un pas în urma noilor tehnologii. Ele proliferează, produc noi fenomene sociale şi nu sunt întotdeauna benefice pentru copii şi tineri. Iar părinţii, profesorii, responsabilii politici „aleargă” în urma acestor tehnologii pentru a le încadra cu reguli de funcţionare şi cu principii etice. Numai că ele, invenţiile, sunt tot mai rapide, iar atunci când, de bine, de rău, societatea impune nişte reguli de conduită, noi tehnologii îşi fac apariţia. Imaginaţi-vă un cal în galop şi un călăreţ care fuge după cal cu şaua în mână. Cam acesta este raportul nostru, astăzi, cu noile tehnologii numerice care, atunci când sunt folosite fără control şi discernământ de copii şi adolescenţi devin toxice, creează dependenţe şi ruinează capacitatea de concentrare şi de atenţie a tinerilor.
ÎNTREBARE: Ați trăit vreo întâmplare neobișnuită cu un pitic de grădină?
MATEI: Personal, de când am descoperit această „lume”, a piticilor de grădină, am fost mai atent în călătoriile mele. Am fotografiat pitici de grădină şi am discutat cu proprietari de pitici. Am urmărit cum se „înmulţesc” piticii de grădină şi în România, în medii urbane, dar şi rurale. Într-un registru diferit, piticii de grădină apar şi într-un roman de-al meu, Un secol de ceaţă (Editura Polirom). În acest roman, piticii de grădină sunt martorii unor îndoctrinări pe care le denunţă cu umor…
Matei Vișniec: „Uneori, un fapt divers este o uşă magică spre o nouă lume în care realitatea şi ficţiunea coabitează foarte strâns.”
ÎNTREBARE: Nici în acest volum nu ați stat departe de poezie, ba chiar ne-ați oferit niște versuri absolut delicioase, din care las mai jos o mostră. Aveți versuri sau scene preferate în Misterioasa dispariție a unui pitic de grădină, ceva de care sunteți foarte mulțumit? Pe mine m-a impresionat scena în care o mână nevăzută pocnește din degete, iar piticii scandează într-un glas „Așa cum sunt, mă detest profund“ – și toate frazele care urmează. Mi-ar plăcea enorm să văd piesa pusă în scenă.
Eu sunt piticul pe oliță
Cu pantalonii trași pe vine.
Sunt efectiv de râsul lumii,
Așa că râd chiar eu de mine.
MATEI: Sunt mulţumit în primul rând de colaborarea mea cu Editura Arthur, de faptul că, până acum, şase dintre piesele mele destinate copiilor și adolescenților au fost publicate de Arthur. În mai multe oraşe din ţară mi-am văzut montate aceste piese de trupe de elevi dirijate de profesori sau actori. Este o mare satisfacţie pentru mine să menţin un astfel de dialog teatral cu copiii şi cu adolescenţii. Când îi privesc, mă văd pe mine însumi la vârsta iniţierii în ceea ce a devenit esenţial pentru mine: literatura, teatrul, arta în general. Aţi observat bine că poezia este omniprezentă în piesele mele. Pentru mine, poezia este o formă de cunoaştere şi nu întâmplător recurg la ea în textele destinate copiilor.
ÎNTREBARE: Andra Bădulescu, v-a rămas gândul la niște versuri sau la o scenă anume? Vă rugăm să le împărtășiți cu noi.
ANDRA: Toate scenele au un miez al lor şi ele se succed într-o curbă dramatică foarte bine calculată. Eu m-am delectat la Scena 11, în care adolescenţii metamorfozați în pitici de grădină îşi cântă gândurile şi interogaţiile în versuri absolut fermecătoare cu subînţelesuri filozofice. Ilustraţia la această scenă a fost lucrată cu enormă plăcere.
Suntem cu toții cam ridicoli
Și la gândire cam greoi,
Dar omul fără sens în viață
E mai ridicol decât noi.
ÎNTREBARE: Ați presărat povestea cu bizarerii simpatice, dar și cu referințe (Fluierașul din Hamelin, „Piticul ăsta sunt eu“). Pare că v-ați jucat cu plăcere, și asta e fantastic la dumneavoastră, că vă păstrați un spirit ludic și proaspăt, că sunteți într-o bună relație cu copilul dinlăuntru… Ce bucurii v-a adus lucrul la acest volum?
MATEI: Una dintre marile mele bucurii este să lucrez cu Andra. O altă bucurie este faptul că se anunţă deja o montare cu această piesă. Ea va fi creată anul viitor de regizorul Petru Vutcărău la Teatrul Eugen Ionescu din Chişinău, în Republica Moldova.
ÎNTREBARE: Am remarcat că titlul cărții face referire la un singur pitic de grădină, deși în carte este vorba de mai mulți. Mă gândesc că nu este o întâmplare și că ar putea avea legătură cu Filip, adolescentul care pornește toată nebunia cu eliberarea piticilor de grădină…
MATEI: Aţi observat bine… În toate poveștile pe care le scriu las un spaţiu „liber” pentru interpretare. Iar cei care vor „completa” poveştile mele sunt atât cititorii, cât și viitorii regizori, actori și spectatori.
ÎNTREBARE: Andra Bădulescu, Matei Vișniec, cu ce idei și perspective v-ar bucura să rămână un adolescent în urma lecturii Misterioasei dispariții a unui pitic de grădină?
MATEI: Mi-aş dori ca adolescenţii să-şi pună întrebări interesante legate de viaţă, de şcoală, de societate, de comunicare… Toate întrebările merită un răspuns, dar cele interesante aproape că îşi conţin răspunsuri în ele.
ANDRA: Îi invit pe toţi cititorii, mici şi mari, să se bucure de această carte foarte specială, să lase frâu liber imaginaţiei şi să continue povestea cu propriile reflecţii despre condiţia umană, despre relaţiile dintre generaţii, despre sensul acţiunilor noastre ca oameni care trăim cu toţii în „aceeaşi barcă”, adică pe o planetă unică.
