Interviu cu Alex Moldovan și Andrei Măceșanu despre „Dani G. și grimoarul pierdut”, volumul al treilea din seria Dani G.
Scriitorul Alex Moldovan s-a străduit să termine la timp pentru Bookfest Dani G. și grimoarul pierdut, al treilea volum din seria Dani G., un proces intens și istovitor care l-a împiedicat să ajungă de data asta la lansarea cărții. Cine a spus că viața de scriitor este ușoară? Aveți gijă, mici cititori, dacă o luați și voi pe calea scrisului… Am totuși o veste grozavă: Alex Moldovan lucrează chiar acum la volumul 5 din Olguța! Și cu toate că nu va fi prezent la Bookfest pentru autografe, v-am pregătit un interviu în care i-am luat la întrebări atât pe autor, cât și pe ilustratorul seriei Dani G., Andrei Măceșanu.
Alex Moldovan, ne reîntâlnim cu ocazia unei noi aventuri marca Dani G., Amandina Savarina & motanul Guță. Cum a decurs lucrul la Dani G. și grimoarul pierdut, cel de-al treilea volum al seriei? Vreo variație față de ce-mi spuneai în legătură cu Dani G. și misterele Parisului?
Alex: Bună, Ema! Mă bucur că am reușit să termin al treilea volum la timp ca să apară la Bookfest. Am scris, ca de obicei, cu gândul de a crea o carte pe care mi-ar fi plăcut și mie s-o citesc în copilărie, o carte pentru copii care să li se adreseze chiar copiilor, și nu părinților acestora. Lucrul a mers surprinzător de bine: am scris cu spor, dar și cu nerăbdarea de a ajunge la final și a-i trimite textul lui Andrei Măceșanu. Eram curios ce mai inventează, și, ca de obicei, nu m-a dezamăgit. Cu ocazia asta am schimbat, evident, și decorul: i-am trimis pe Dani G. & compania la Barcelona, un oraș care mi-a rămas la inimă de când l-am vizitat acum mulți ani. Mi s-a părut locul perfect pentru genul ăsta de aventură. Sper ca și cititorilor să li se pară la fel. Nu lipsesc nici capitolele fake, pe care le-am strecurat în carte pentru a ușura puțin lectura, și pentru care mi-au mulțumit deja mulți cititori.
Ai învățat între timp să spui nu? Sau să ceri ajutorul? Bine, în carte e tare amuzant cum (nu) îi ajută adulții pe Dani G. și Amandina Savarina: în cel mai nepotrivit moment, tatăl îi ceartă că nu și-au făcut temele, iar mătușa Savarina le-o trântește ca într-un podcast de parenting: „Dacă vă ajutăm întruna, evoluția voastră spirituală va stagna!”
Alex: Da, am mai învățat să spun „nu”. De exemplu, anul ăsta am spus „nu” lansării de la București. Mi-a fost greu, pentru că știu cât de faină e agitația de la târg și revederea cu oameni dragi, dar după o perioadă destul de plină, am simțit că trebuie să mai pun frână și am rămas acasă să lucrez la volumul 5 din Olguța, programat să apară la sfârșitul acestui an. Oricum, Dani G. se va găsi la standul Arthur, așa că o să mă bucur măcar de pozele cu cartea. Cât despre rudele lui Dani, nu cred că e un mare mister. Adulții spun adesea lucruri trăsnite, sau cel puțin așa îi percep copiii, așa că reacțiile personajelor adulte nu vor surprinde pe nimeni din publicul-țintă.
Unde ai întâlnit cuvântul „grimoar”? E prima oară când dau de el și mă amuză că, până la final, nici nu ne explici ce înseamnă. Sunt curioasă dacă mai întâi a fost cuvântul și-apoi ideea cărții sau povestea te-a condus la „grimoarul” ăsta.
Alex: Am dat peste cuvântul „grimoar” în adolescență, pe filiera muzicii rock și metal care m-a însoțit constant. Mi-a plăcut imediat pentru că are ceva misterios, puțin straniu, e fix genul de cuvânt care îți rămâne în cap. Pe scurt, un grimoar e o carte veche, de prin Evul Mediu, plină de formule și ritualuri magice, un fel de manual pentru vrăjitori. Chiar dacă, în general, încerc să scriu cât mai accesibil, cred că e sănătos să mai strecurăm și cuvinte din astea mai neobișnuite. Nu strică nimănui să-și mai îmbogățească vocabularul, ba chiar din contră.
Andrei Măceșanu, tu auzisei de „grimoar”? Dacă nu, cu ce altceva te-a mai surprins Alex în această nouă poveste din seria Dani G.?
Andrei: Recunosc că până acum câțiva ani nici eu nu auzisem de „grimoar”. L-am întâlnit însă la un moment dat într-un film cu vrăjitori și am ținut minte cuvântul, tocmai pentru sonoritatea lui misterioasă, din altă epocă.
În ceea ce privește surpiza: fiecare volum din serie e mereu plin de surprize pe care abia aștept să le descopăr, începând cu orașul în care vor ajunge micii spioni în noua lor misiune. M-a entuziasmat ocazia de a „călători” cu ilustrațiile în Barcelona, orașul lui Joan Miró și al lui Gaudí, doi artiști pe care îi admir mult.
Apoi, o altă surpriză plăcută a fost existența prologului, plasat cu multe secole în trecut. Partea aceasta de la începutul textului mi-a dat prilejul să-mi imaginez cum ar arăta unul dintre strămoșii lui Guță. Spoiler alert: Am fost așa de captivat de întregul demers încât am mai strecurat ulterior și alți strămoși de-ai motanului în carte!
Andrei Măceșanu: „M-a entuziasmat ocazia de a „călători” cu ilustrațiile în Barcelona, orașul lui Joan Miró și al lui Gaudí, doi artiști pe care îi admir mult.”
Cum a decurs ilustrarea volumului Dani G. și grimoarul pierdut? Ai întâmpinat provocări, te-a distrat/ stimulat ceva în mod deosebit?
Andrei: Întregul proces de ilustrare este deopotrivă plin de provocări și de bucurii. La fiecare nou volum apar noi personaje al căror design trebuie gândit în relație cu universul vizual creat deja în volumele anterioare. De exemplu, acum au avut un rol cheie în poveste cele două mătuși ale copiilor, iar deciziile legate de felul în care arată au fost foarte importante. Mi-am propus ca mătușile să semene la trăsături cu personajele principale, pentru a fi credibil faptul că fac parte din aceeași familie; dar, în același timp, am vrut să aibă și înfățișări distincte, pentru a fi memorabile.
Sunt multe fragmente în carte care mi-au dat ocazia să încerc tot felul de compoziții. Îmi amintesc, de asemenea, de entuziasmul stârnit de scena cu urmărirea din muzeu, când vedem totul de undeva de sus, din unghiul unei camere de filmat.
Alex, Andrei, sunt curioasă dacă aveți o scenă preferată din carte și o ilustrație favorită. Eu m-am super amuzat la următoarea scenă: „Cele două mătuși au pupat‑o și au îmbrățișat‑o. Când au terminat, parcă trecuse tornada peste ea. Nu înțelegeam cum era posibil ca niște mătuși m****e să te pupe, să te îmbrățișeze și să‑ți lase urme de ruj pe față. Oare îți transmiteau și gripă?”
Alex: Scena mea preferată e chiar cea de început, de la o mie trei sute și ceva toamna, cu vrăjitorul urmărit de Inchiziție. M-am distrat teribil imitând stilul romanelor de aventuri pe care le citeam când eram mic, dar filtrat prin vocea mea de acum. La ilustrații mi-e greu să aleg, dar dacă trebuie, aș spune posterul cu mătușile alienate din C.O.M.A. Sunt extrem de bucuros că Andrei reușește de fiecare dată să vină cu ceva neașteptat, ceea ce, sincer, e un lux pentru un autor.
Andrei: Mi-e greu să aleg, dar o să mă opresc la prima scenă care mi-a venit în minte: momentul când personajele ajung la Sagrada Família. E o ilustrație care a solicitat foarte multe ore de muncă și mi-aș dori ca rezultatul să îi facă pe cititori să se transpună acolo, alături de personajele uimite de construcția care le-a ieșit în cale.
Bine, foarte simpatică e și scena din muzeu care face referire la grupul statuar „Laocoon și fiii săi” (m-a ajutat Google!). Motanul Guță recunoaște: „Ideea nu‑mi aparține, am furat‑o dintr‑un film vechi.” Sunt curioasă dacă scena și ilustrația au o poveste behind the scenes. Și despre ce film e vorba. :)
Alex: Partea cu muzeul vine dintr-o obsesie mai veche: filmul „Cum să furi un milion”, cu Peter O’Toole și Audrey Hepburn. Acolo, personajele rămân peste noapte într-un muzeu bine păzit pentru a fura o statuetă. L-am văzut de nenumărate ori și, la un moment dat, era inevitabil să se strecoare și într-o carte. O scenă asemănătoare apare și într-un alt film vechi, de data asta românesc, „B.D. intră în acțiune”, pe care îl ador. Scrierile mele sunt pline de trimiteri la cărți și filme care mi-au plăcut de-a lungul vieții și care abia așteaptă să fie descoperite.
Andrei: Nici eu nu am reperat filmul, dar m-am bucurat să pot face în carte o trimitere la statuia respectivă. Sculptura originală este foarte impresionantă, îmi rămăsese în minte din timpul procesului de documentare pentru ilustrarea seriei Legendele Olimpului, apărută acum câțiva ani la Arthur. Am acceptat cu plăcere invitația de a o reinterpreta în maniera ludică în care apare acum, în noul volum cu Dani G.
Alex Moldovan: „Scrierile mele sunt pline de trimiteri la cărți și filme care mi-au plăcut de-a lungul vieții și care abia așteaptă să fie descoperite.”
De altfel, motanul Guță are câteva surprize în mânecă, mi-a plăcut că personajul lui se tot dezvoltă de la o carte la alta, la fel ca fiul Profesorului Invențio. Alex, se întâmplă să te ia prin surprindere evoluția unui personaj sau știi deja dinainte unde vrei să ajungă?
Alex: În general, știu unde vreau să ajung cu personajele, dar nu știu exact cum ajung acolo. Și tocmai asta e partea cea mai interesantă pentru mine: să descopăr pe parcurs tot felul de soluții neașteptate, uneori chiar absurde, care să le ducă mai departe povestea.
Îmi imaginez că vor continua aventurile din seria Dani G., așa e? Alex, te-ai gîndit deja în ce oraș din lume vor ajunge personajele în următorul volum și cam ce fel de aventuri le așteaptă?
Alex: Da, seria va continua, și deja am idei pentru următoarele trei cărți. În volumul următor îi trimit în New York, unde vor fi răpiți de niște gangsteri americani. N-am ajuns încă la New York, deși mi-ar plăcea, dar momentan mă mulțumesc să-l explorez în imaginație. Și, sincer, dacă e adevărat că la intrarea în țară autoritățile îți verifică istoricul de pe social media, s-ar putea să rămân doar la varianta ficțională 😄.
