Interviu cu Matei Vișniec și Andra Bădulescu despre „Să dăruim ferestre”

Matei Vișniec și Andra Bădulescu revin la Editura Arthur cu o minunăție de carte: Să dăruim ferestre, o piesă de teatru pentru copii care ne conduce printr-o bibliotecă mai puțin obișnuită. Scriitorul și ilustratoarea ne-au răspuns la câteva întrebări înaintea lansării de sâmbătă, 6 decembrie, începând cu ora 16.00 în spațiul Ion Creangă de la Târgul de Carte Gaudeamus (găsiți aici programul complet al evenimentelor Arthur, Genius, Grafic și miniGrafic).

Reporter: Domnule Matei Vișniec, ne regăsim cu ocazia unei cărți noi, Să dăruim ferestre, o piesă de teatru pentru tinerii cititori, ilustrată de artista Andra Bădulescu. Ce v-a îndemnat să scrieți această poveste care se petrece într-o bibliotecă? Nu v-a fost teamă să abordați o temă atât de populară și de uzitată, biblioteca? 

Matei Vișniec: Am simţit nevoia să aduc un omagiu acestui loc magic. Când eram copil mi-am petrecut ore şi ore în Biblioteca din oraşul meu natal, Rădăuţi. La fiecare patru sau cinci zile mergeam să împrumut alte cărţi și intram în clădirea bibliotecii cu o enormă emoţie. Aveam acces la rafturi, răsfoiam câte cărţi doream și apoi îmi alegeam două sau trei și plecam cu ele fericit și emoţionat… Fiecare carte citită însemna o călătorie fantastică și întâlnirea cu personaje uluitoare. În cele patru sau cinci încăperi ale Bibliotecii locuiau deci mii şi mii de personaje, care mai de care mai interesante, şi tot acolo se afla punctul de plecare al unor „aventuri” miraculoase… Am iubit mereu bibliotecile, şi mai târziu când am fost student, şi mai târziu când am devenit scriitor… Chiar dacă între timp propria mea casă a devenit o „bibliotecă” plină de cărţi, consider bibliotecile publice nişte simboluri ale civilizaţiei şi ale hranei spirituale. 

Reporter: Ceea ce pentru protagoniștii cărții începe ca o constrângere, se dovedește a fi calea de scăpare, de deschidere a lumii strâmte, închise în care ajung cei trei copii. Credeți că lectura, cărțile sunt cărarea care ne va scoate din pădurea întunecată a prezentului tot mai tehnologizat? 

Matei Vișniec: Eu personal mi-am găsit toate răspunsurile esenţiale în cărţi. În urmă cu 60 de ani, când eram eu copil şi descopeream plăcerea lecturii, nu eram însă „perturbat” nici de televizor, nici de jocurile electronice şi nici de aşa numitele reţele de socializare. Altfel spus, în materie de sursă de magie şi de emoţie, de informaţie şi de stimulare a imaginaţiei, cartea nu avea rival. Prezentul a adus cu el tehnologii sofisticate dar uneori toxice. Imaginea tinde să devină dominantă, cuvântul parcă îşi pierde din importanţă. Dimensiunea ludică a multora dintre noile tehnologii creează senzaţia că viaţa este o distracţie continuă, că e „normal” să sărim de la un subiect la altul, să nu aprofundăm nimic. Capacitatea de concentrare a copiilor suferă din cauza abuzului de consum de ecrane. Există multe analize astăzi care ajung la concluzia că în prezent noile tehnologii fac mai mult rău decât bine educaţiei şi structurării personalităţii. Există însă un remediu sigur împotriva acestui fenomen: revenirea la carte.  
 

Reporter: De ce ați ales să scrieți povestea sub forma unei piese de teatru? Vi s-a părut mai potrivită decât proza sau versurile? Desigur, versurile nu lipsesc… 

Matei Vișniec: Iniţial am fost incitat de Ministerul Educaţiei ca să scriu această poveste. Am preferat forma teatrală pentru că astfel copiii pot interacţiona, pot transfera pe scenă întâmplarea, pot încarna personajele, pot deveni actori, pot interpreta momentele din piesă, le pot comenta și discuta, pot apoi culege impresiile colegilor lor spectatori… Teatrul în mediul școlar, sub îndrumarea profesorilor sau a actorilor profesioniști, poate face minuni. Mulţi copii își depășesc în felul acesta blocajele sau timiditatea, învaţă să pășească pe o scenă, să transmită o emoţie, să producă efecte comice, să-și moduleze vocea, să dialogheze energetic cu spectatorii… Sunt zeci și zeci de descoperi de acest gen care au loc (toate benefice) atunci când un copil sau un adolescent are curajul să „facă teatru”.

Reporter: Aveți o ilustrație preferată dintre cele realizate de Andra Bădulescu pentru Să dăruim ferestre? Cum a decurs colaborarea la acest volum, ați venit cu sugestii, ați ales împreună scenele care urmau să fie ilustrate?

Matei Vișniec: Andra Bădulescu, scenografă şi ilustratoare, este alături de mine de 35 de ani. Discutăm şi comentăm, evident, dar ea este întotdeauna şi prima fiinţă care îmi citeşte textele noi. Andra îmi cunoaşte bine universul de semne şi metafore, iar eu ştiu care este paleta ei stilistică şi mai ales metoda de abordare grafică a unei poveşti. Mă întrebaţi dacă am o ilustraţie preferată… Da, pot să vă spun: la pagina 30 putem vedea efectiv cum cărţile devin „ferestre” care se deschid spre fabuloase călătorii imaginare. Ilustraţiile din această carte reprezintă o a doua linie narativă de fapt, iar comparaţiile între naraţiunea cuvintelor şi naraţiunea imaginilor se produc după părerea mea instinctiv în sufletul cititorului.  
 

Reporter: Andra Bădulescu, am observat „referințe” la ilustrațiile din alte volume la care ați lucrat împreună cu Matei Vișniec. Dacă în literatură ar fi vorba de „intertextualitate”, care credeți că ar fi un termen potrivit pentru acest procedeu în artă? Interdesenalitate, interilustrativitate… Și cum v-a venit ideea?

Andra Bădulescu: Există într-adevăr o ilustraţie la pagina 26 care prezintă labirintul bibliotecii format dintr-o multitudine de cărți. Autorul însuşi în Scena 4 evocă prezenţa acestor cărţi numind câteva dintre ele, printre care Omul de zăpadă care voia sa întâlnească soarele, o carte despre extratereştri, dar şi alte titluri care m-au inspirat când am lucrat. Deci aceste referinţe, ilustraţii luate din cărțile deja publicate, din punctul meu de vedere sunt strict legate de contextul povestirii. Ca artist îmi place să caut întotdeauna lucruri noi, să nu mă repet, să încerc să-mi depăşesc zona de confort. Auto-citatul în artă poate fi însă o idee interesantă, am să reflectez la această posibilitate.  

Reporter: Ați întâmpinat provocări lucrând la Să dăruim ferestre? Cum v-ați decis asupra copertei? Aveți o ilustrație de care sunteți mulțumită în mod special?

Andra Bădulescu: Fiecare proiect de ilustraţie de carte este o provocare. A imagina universul unui scriitor dincolo de cuvinte şi fraze, respectându-i în acelaşi timp ideile dar prelungind, sau adâncind în acelaşi timp povestea cu sugestii în imagini care trec dincolo de text este esenţa însăşi a actului artistic. Noi, artiştii, încercăm să traducem ideile în imagini. Coperta a fost aleasă de comun acord cu editorul din seria de ilustraţii realizate. Coperta este importantă ca vitrină a cărţii, ea trebuie să fie sugestivă, incitantă, să stârnească interesul şi curiozitatea dar desigur să nu dezvăluie în totalitate povestea, care va fi descoperită doar prin lectura cărţii. 

Reporter: Matei Vișniec, Andra Bădulescu, cum vă imaginați destinul fericit al acestei cărți?

Matei Vişniec: În ce mă priveşte, cred că o carte are un destin fericit când ajunge în mâinile cât mai multor cititori, când trece şi de la o generaţie la alta şi când trece şi de frontierele lingvistice…  

Andra Bădulescu: Destinul fericit al unei cărţi este să ajungă la cât mai mulţi cititori, să fie răsfoită, citită şi re-citită de foarte multe ori de-a lungul anilor, să treacă de la copiii de azi la copiii de mâine, să ajungă în biblioteci magice precum biblioteca din povestea lui Matei Vişniec şi, de ce nu, ca obiect, să ajungă aproape ferfeniţă după atâtea mâini care au atins-o, cuprins-o, deschis-o, mângâit-o, arătat-o şi iubit-o. 

Reporter: Cei trei copii găsesc în bibliotecă Insula misterioasă, Unde fugim de-acasă? și Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele. Într-un interviu de anul trecut ne-ați recomandat zece cărți care v-au marcat între vârsta de 10 și 14 ani. Ați mai descoperit între timp și alte cărți noi și minunate? 

Matei Vişniec: Răsfoiesc mereu cărţi pentru copii scrise de confraţi. Am o listă lungă de nume pe care le-aş cita, începând cu Ioana Nicolaie şi Florin Bican… Recent mi-a atras atenţia un titlu năstruşnic, Povestea elefantului care trăia într-o nucă, o carte scrisă de un coleg al generaţiei 80, Adrian Alui Gheorghe.