Interviu cu Luminița Corneanu și Andrei Damian despre „Cameleonul Cami la cofetărie”

Duo-ul Luminița Corneanu & Andrei Damian revin toamna aceasta cu a doua carte din seria Cameleonul Cami. De data aceasta, Cami și prietenii lui trăiesc aievea visul oricărui copil: să meargă la cofetărie și să mănânce oricâte prăjituri poftesc. Desigur, visul acesta nu se poate termina tocmai bine… Până când îi veți întâlni pe Luminița Corneanu și Andrei Damian la sesiunea de autografe de la Târgul de Carte Gaudeamus – vineri, 5 decembrie, de la 13.30, la standul Grupului Editorial ART (găsiți aici programul complet al evenimentelor) –, scriitoarea și ilustratorul volumului Cameleonul Cami la cofetărie răspund la câteva întrebări în interviul de mai jos.

Ema: Luminița, ne bucurăm că revii cu o nouă poveste despre cameleonul Cami și prietenii săi. Cum ți-a venit ideea să îi duci la cofetărie? 

Luminița: Ideea a venit oarecum de la sine, având în vedere că, la începutul poveștii, Cami „găsește” niște bani în geanta mamei lui. Ce și-ar putea dori un copil care are dintr-odată mulți bani? Dulciuri, nu? Și eu aș fi făcut la fel, în locul lui Cami!

Ema: Cum a fost primit de micii cititori „Cameleonul Cami pleacă în Tibet”? Iar „Cameleonul Cami la cofetărie” a fost mai ușor sau mai greu de scris?

Luminița: Mie mi s-a părut că și cartea, și piesa de teatru omonimă, pusă în scenă de Alex Iurașcu la Teatrul Luceafărul din Iași, au fost bine primite de copii. La întâlnirile cu ei, de obicei aplaudau la finalul lecturii, iar la premiera piesei, la care am asistat, au fost foarte interesați să-l ajute pe Alex să „spună” povestea. Or, astea sunt confirmări fără dubiu. Când nu le place ceva, copiii se manifestă fără rezerve.

Cameleonul Cami la cofetărie a fost ceva mai ușor de scris decât cartea anterioară pur și simplu pentru că aveam clarificate universul poveștii, personajele și „regulile” lumii imaginare din Cameleonul Cami pleacă în Tibet. Și când, într-o zi, literalmente spălând vase (cum mărturisea Agatha Christie că-i veneau ideile) mi-au apărut în minte versurile „Într-o zi, cameleonul Cami/ A găsit niște bani în geantă la mami”, am știut că începe o nouă aventură pentru personajele mele.

Ema: Mi se pare super simpatică incantația asta: „Abra și Sabra, Dabra și Mabra, / Toate zeițele din Abracadabra, / Culorile florilor, culorile norilor nouă ne dați. / În culorile stelelor, în culorile apelor să ne schimbați!“ E inventată de tine sau ai auzit-o undeva?

Luminița: Oh, aș fi vrut s-o găsesc undeva, și cât am căutat o incantație în versuri care să se potrivească! Dar negăsind, a trebuit s-o inventez!

Ema: Andrei, ți-a fost dor de personajele din lumea cameleonului Cami? Mă gândesc că de data asta a fost mai ușor să ilustrezi povestea, având deja conturate personajele. Ai întâmpinat totuși provocări în timp ce lucrai la volum?

Andrei: Mă bucur că am avut oportunitatea să fiu încă o dată printre prietenii lui Cami și să aflu că și lor le place să se baloneze cu mâncare la fel de mult ca și mie! Într-adevăr, am pornit mai relaxat la drum, știind că pot lucra plecând de la un stil de desen concretizat, dar cu curiozitatea să aflu care personaj îmi va inspira de data asta pofta de desen. În volumul acesta, preferatul meu este Peștele: m-a încântat pasiunea cu care își descrie pofta pentru spuma de gutui și faptul că a fost primul care a devenit balon!

Povestea scrisă de Luminița m-a îndemnat să mă joc cu elemente fantastice, ideea de personaje-balon inspirându-mi unghiuri și compoziții distractive.

Provocarea pentru mine a fost să reprezint entuziasmul pentru dulciuri al prietenilor lui Cami. Soluția care m-a distrat a fost să desenez delicatese imense pe pagină, să devină imposibil de ignorat chiar și când le vorbește educatoarea.

Ema: Ai o scenă de care ești foarte încântat? Luminița, ai o ilustrație preferată?

Andrei: Pentru mine, scena cu cei patru prieteni în curtea grădiniței este momentul când mă detașez de mintea acestora și îi văd din exterior: copiii sunt în lumea lor, născocesc aventuri și pregătesc cuvintele magice. Îmi place să-mi amintesc că personajele există în afara mea și au momente pe care chiar și eu le văd de la distanță, împreună cu cititorii.

Luminița: Îmi place toată cartea, îmi plac paleta de culori și compozițiile de scene, așa cum au fost concepute și desenate de Andrei, dar mă topesc după nenea Garabet, după barba lui dimoviană și șosetele lui cu brioșe glazurate cu roz!

Ema: Luminița, Andrei, care sunt dulciurile voastre preferate? Aveți o pățanie care implică consumul excesiv de zahăr? Sau poate una legată de banii găsiți în portofelul mamei… 

Luminița: Am „la activ” 48 de ani de întâmplări care implică consumul de zahăr... și de tras după consecințele lui, căci, chiar dacă nu devii un aerostat și ajungi pe tavan, precum Cami și tovarășii lui de făcut trăsnăi, ceva-ceva tot pățești... 

Când eram eu mică, în anii ‘80, în cofetării nu prea se găsea mare lucru, așa că dacă voiai dulciuri, trebuia să le pregătești acasă. Mama ne făcea prăjituri duminica -- pe atunci, singura zi liberă a săptămânii de lucru --, iar eu și fratele meu o ajutam: băteam albușurile spumă sau adăugam ulei în gălbenușuri până deveneau cremoase, adăugam făină și o încorporam încet sau ornam prăjiturile. Așa se face că, pe când eu eram într-a cincea și fratele meu a noua, puteam să preparăm singuri cap-coadă una dintre prăjiturile noastre preferate, negresa. 

Mai târziu, am învățat să fac cam orice, de la rulade cu mousse au chocolat la tort diplomat, tarte tatin, cremșnituri și orice fel de foietaje (cu foi preparate în casă, doar nu suntem începători!), dar mă limitez la a le pregăti de sărbători, căci, așa cum zice educatoarea lui Cami, „zahărul nu-i bun!”
 

Andrei:  Îmi amintesc că mergeam des cu bunica în piața din centrul Brașovului unde era și o mică cofetărie de unde îmi cumpăra savarine, prăjiturile mele preferate. Nu îndrăzneam să mă uit în portofelele „oamenilor mari”, dar pe vremea aceea eram fascinat de faptul că în schimbul unei bancnote, bunica primea mulți bănuți metalici care mi se păreau că valorează mult mai mult decât un bilet de hârtie. Mi-a explicat că așa cum pentru mine o savarină valorează cât zece supe cu griș, așa și bancnota valorează mai multe monede pentru vânzător. Eu aprobam din cap, deși știam că savarina valora mai mult decât estima bunica.