Interviu cu Lavinia Braniște și Andrei Măceșanu despre „Rostogol în campanie”

Fanii seriei Rostogol vor sări în sus de bucurie văzând că apare al șaselea volum, Rostogol în campanie, după care se vor bosumfla, probabil, aflând că acesta este și ultimul… Fiți pe pace, însă, Lavinia Braniște va născoci și alte povești amuzante, iar Andrei Măceșanu va continua să ilustreze cărți pentru copii. Cine știe, poate că drumurile lor se vor întâlni din nou… Până atunci, ne-au răspuns la câteva întrebări despre Rostogol în campanie, înaintea sesiunii de live drawing de la Târgul de Carte Gaudeamus – vineri, 5 decembrie, de la ora 17.00, la standul Grupului Editorial ART (găsiți aici programul complet al evenimentelor Arthur, Grafic și miniGrafic).
 

Ema: Lavinia Braniște, în interviul luat anul trecut îmi spuneai că „Rostogol în campanie” este ultimul volum al seriei cu Rostogol. Sau voiai să spui că este… cel mai recent? Mie mi-ar părea rău să se încheie peripețiile animalelor de la femă, mai ales că am citit cu mare plăcere „Rostogol în campanie” – și m-am amuzat copios. Care este povestea din spatele acestui volum, cum ți-a venit ideea? 

Lavinia: Mulțumesc pentru apreciere, mă bucur că a fost o lectură distractivă. E chiar ultimul, am convenit împreună cu editura acum ceva vreme că vor fi șase volume în total. Cred că e timpul să mergem mai departe fiecare dintre noi, spre alte personaje, alte căutări. Aici cred că poate completa și Andrei, și pentru el a fost o călătorie lungă deja. Gândindu-mă la seria „Rostogol”, eu am impresia că a fost școala mea de scris pentru copii, cel puțin așa simt proiectul acesta acum. Și mă bucur că am fost însoțită în această aventură de Andrei, îmi place să cred că am crescut împreună în ce privește literatura pentru copii. Mă bucur și de oportunitatea pe care ne-a dat-o editura – primul volum din serie a apărut ca urmare a concursului Trofeul Arthur. Fără el, poveștile acestea n-ar fi existat sau nu în această formă și poate începuturile mele în literatura pentru copii ar fi arătat altfel.

Cât despre ideea volumului, ea e veche, dar dat fiind că avem alegeri periodic, sper să fie de actualitate ceva vreme de acum încolo. Odată ce am găsit situația, prietenii noștri din poveste au avut grijă mai departe să încâlcească și să descâlcească lucrurile.
 

Ema: Uleiul de ricin e din nou la modă, nu știam însă că poate fi dăunător… „Pe lângă faptul că miroase atât de urât, că mă ia cu leșin, uleiul ăsta face foarte rău pământului: omoară tot! Și râme și tot”, cum aflăm de la cârtița Șobo. Ce te-a determinat să incluzi uleiul de ricin în poveste, ai avut vreo pățanie anume?

Lavinia: Uleiul de ricin vine din tot felul de discuții și glume cu mama mea, care are fantezii despre tratamente naturiste pe care mi le-ar aplica mie de câte ori mă tund foarte scurt. Ea are părul lung și bogat, dar din păcate mie nu mi-a picat acest loz la loteria genelor. Nu știu dacă vrea să mă „ajute” sau pur și simplu să se distreze experimentând rețete cu ouă crude, dar sunt discuții pe care le tot avem. M-am gândit că ar fi amuzant să aibă și Socott o astfel de problemă, deși la mine nu e așa dramatic ca la el, evident. 
 

Ema: Am râs de multe ori citind cartea („Nănămol desfăcu în două caisa și i‑o întinse liliacului. Acesta o adulmecă și zise: — Bleah…”), oare mi se pare mie sau te-ai distrat de minune lucrând la „Rostogol în campanie”? Cât de ușor a fost să scrii cartea, ce provocări ai întâmpinat?

Lavinia: Da, m-am distrat cu toată seria, de fapt, și tot înaintând cu ea am început să cunosc mai bine personajele, să înțeleg relațiile dintre ele, să anticipez interacțiunile lor. Am vrut și ca acest ultim volum să comunice un pic cu primul – și aici apare, printre altele, un pui scăpat de Zdrell din bocceluță, pe care de data asta copiii din povestea noastră îl găsesc și-l salvează. 

Provocarea cea mai mare e cu umorul, cred, la relectură. Pentru că atunci când scrii ești nevoit să recitești de multe ori ce ai scris ieri, alaltăieri, să te reconectezi cu povestea și cu textul, și tot recitindu-ți glumele, acestea ajung să-ți pară foarte slabe și nu le mai suporți. 
 

Ema: Andrei, pe tine ce scenă din carte te-a amuzat în mod deosebit?

Andrei: Este dificil să aleg, e un volum cu tot felul de întâmplări, care mai de care mai haioase, la care am lucrat cu entuziasm. Poate una dintre cele mai simpatice a fost scena în care frații lui Rostogol își explorează latura artistică și se apucă să deseneze o sumedenie de portrete ale bursucului Ulric. Aici provocarea a fost să ilustrez aceste portrete, fiecare cât mai diferit de celălalt, pentru a da impresia că sunt desenele mai multor copii.

Ema: Care sunt asemănările dintre un vânzător și un vânător? 

Lavinia: Cred că ambii trebuie să aibă foarte mare încredere în aptitudinile lor și să nu ezite. M-am pus în pielea (sau blana) vulpoiului – poate un pic prea mult – și mi-am dat seama că astea sunt două lucruri pe care eu una n-aș putea să le fac.

Ema: Eu nu mă pot hotărî pe cine am simpatizat mai tare, pe Nănămol sau pe puiul de liliac…. Voi v-ați atașat de un personaj anume? Sau a fost vreunul care a ajuns să vă enerveze?

Lavinia: Rața și codobatura sunt destul de antipatice. Dacă ar mai fi fost încă șase volume din serie, cine știe unde s-ar fi ajuns cu ele... De atașat, cred că cel mai tare m-am atașat de Socott, chiar dacă nu dă el titlul seriei și nu e în prim-plan. E cel mai neajutorat dintre toți și strică mereu fără să vrea (ba le rupe buciumul, ba le contaminează terenul...). E una dintre spaimele cele mai mari ale vieții mele, ca dintr-o ignoranță stupidă să provoc un rău iremediabil. Din fericire, aici suntem în natură și natura, cu forța ei regeneratoare, are capacitatea de a repara gafele tuturor. 

Andrei: Am ajuns să simpatizez întreaga colecție de personaje – le-am dezvoltat împreună cu Lavinia de-a lungul a aproape 10 ani. Pe parcursul lucrului la volume, pe lângă Rostogol, bineînțeles, mi-a făcut o deosebită plăcere să îl desenez, de pildă, pe Socott, cu liniile sale foarte cursive. Iar în legătură cu personajele menționate de tine: am admirat rolul protector pe care și-l asumă Nănămol, care preia simbolic o misiune asemănătoare cu a lui Zdrell în primul volum din serie. La fel ca Zdrell, în Rostogol merge acasă, Nănămol duce acum la îndeplinire sarcina de a ghida spre casă un nou personaj și mi se pare foarte potrivit faptul că în toate aceste peripeții este, de fapt, ajutat de Rostogol și de ceilalți prieteni. Este, până la urmă, o poveste despre prietenie și întrajutorare.  

Ema: Andrei, au fost scene sau personaje care ți-au dat de furcă? Ne poți arăta schițe din timpul procesului de lucru?

Andrei: Sigur, este vorba de un efort susținut: schițezi, gândești așezarea compozițiilor în pagină, încerci mai multe variante pentru fiecare scenă și desenezi în fiecare zi până când obții cartea închegată și coerentă din punct de vedere vizual, de la un capăt la celălalt. Nu am păstrat schițe, dar poate că o provocare a fost să îmi imaginez aparatul de „zbor” al lui Nănămol, de la sfârșitul cărții, pentru că voiam să arate ca și cum ar fi fost încropit de niște copii din surcele și pene, dar să se și integreze în vocabularul imagistic al cărții.

Ema: Mi se par foarte reușite desenele cu vulpoiul Socott. Andrei, ai o ilustrație din „Rostogol în campanie” de care ești foarte mulțumit? Lavinia, ai vreo ilustrație preferată?

Andrei: M-am bucurat să desenez toată seria de ilustrații și sunt încântat de rezultatul final. Foarte dragi îmi sunt, de exemplu, ilustrația cu visul lui Socott în labirint sau aceea cu toate personajele strânse în jurul lui Ulric, pentru a studia harta ținutului. În cea din urmă am profitat de context pentru a strecura în mulțime și alte personaje apărute în volumele anterioare. De asemenea, am pus în fundal și un tablou în care apare înrămată o „fotografie” cu doamna Flavia și Rostogol, ca un fel de omagiu adus scenelor cu care a început întreaga serie.

Lavinia: Mie îmi plac toate. Dacă ar fi să aleg doar una, aș alege-o pe cea care ilustrează lecțiile de zbor cu rața Grațian (pagina 14).

Ema: „Știi care‑i problema ta? Că ai dorințe prea complicate și nu știi să renunți la ele”, îi spune Marea Preoteasă lui Nănămol. Voi aveți o dorință complicată la care nu vă vine să renunțați?

Lavinia: Recunosc că încă mai visez să ilustrez eu cândva una dintre cărțile mele (sau măcar să mâzgălesc ceva pe forzaț). Dar nu mai am energie și răbdare pentru cele zece mii de ore de exercițiu, sunt ca frații lui Rostogol care dau bir cu fugiții în volumul cu fanfara când aud de aceste zece mii de ore. Însă cine știe, cine știe...

Andrei: Da, aș vrea să cânt și eu la tobe în fanfara lui Rostogol.

Ema: Desigur, n-am putut să nu remarc și următoarea frază: „Știi prea bine că prietenul adevărat la mutare se cunoaște”. Pățanii cu mutări aveți? Lavinia, știu că te-ai mutat de mai multe ori în anii din urmă…

Lavinia: Da, m-am mutat de mult prea multe ori și aceasta e o cugetare cu care vin din practică, să zic așa. Am și foarte multe cărți și ele au complicat mereu lucrurile. La lista de dorințe complicate aș putea s-o adaug și pe aceasta: să am mai puține cărți. Dar cum aș putea trăi astfel? Cum?