Interviu cu Ioana Nicolaie și Sidonia Călin despre „Călătoria lui Medilo”
Interviu cu Ioana Nicolaie și Sidonia Călin: Secretele din spatele „Călătoriei lui Medilo”
Orice copil care s-a rătăcit de părinți și a trăit preț de câteva minute sau ore spaima că nu-i va mai revedea niciodată va înțelege prin ce trece protagonistul poveștii imaginate de scriitoarea Ioana Nicolaie și ilustrate superb de artista Sidonia Călin, chiar dacă acest protagonist este un… cârlig de rufe. Călătoria lui Medilo este o frumusețe de carte din care mai că-ți vine să rupi paginile și să le înrămezi, pentru a te uita la ele toată ziua. Dar știm că nu așa ne purtăm cu cărțile… Le răsfoim și le citim! Iar pentru a vă face poftă de lectură, le-am pus mai multe întrebări autoarelor, care ne-au dezvăluit câte ceva din culisele lucrului la acest volum.
Sursa de inspirație pentru un univers fantastic: Cum s-a născut Medilo
Ioana Nicolaie, cum ți-a venit ideea acestui personaj, Medilo, un băiețel cârlig de rufe care-și caută mama? E o poveste tare emoționantă și pe moment uităm că, în viața noastră de zi cu zi, e vorba de un obiect mic și banal.
Ioana Nicolaie: Care dintre voi v-ați pierdut măcar o dată? îi întreb uneori pe copiii pe care-i întâlnesc la câte un atelier de joacă. Cei mari se amuză, da, s-a întâmplat, eram în mall și noroc că învățasem pe de rost numărul de telefon al mamei; sau eram în parc, da, și nu știu ce mă făceam dacă nu mă auzeau părinții plângând; sau eram la școală, în primele zile, și n-am mai nimerit clasa. Nicio suferință acum, totul a trecut și totul s-a sfârșit cu bine. Dar cei mici au mereu o mică întunecare, ei încă se pot pierde, pentru ei centrul universului e alcătuit din părinți, ei încă gravitează în jurul mamelor. „Călătoria lui Medilo” e destinată lor înainte de orice, iar asta înseamnă că trebuie să poată recunoaște povestea. E destinată și celor mari care ar putea fi astfel nostalgici, sau uimiți – totuși eroul e un… cârligel de rufe –, sau pur și simplu s-ar putea gândi la mamele lor, la viețile lor, la pierderile lor.
Ai întâmpinat provocări lucrând la acest volum? Și cât de ușor ai scris povestea? Ai purtat-o în minte mai multă vreme sau te-ai așezat la masa lucru și a fost gata într-o zi?
Ioana Nicolaie: Când eram mică, am mai spus, nu aveam deloc jucării. Eu am fost unul dintre acei copii care n-au avut niciodată o jucărie a lor. Mă bucuram de bulele de săpun care se ridicau uneori din hainele pe care le frecam cu mâna și apoi le limpezeam în apa adusă din fântână cu găleata. Învățasem la un moment dat să scot pasta goală de pix și s-o topesc cu un chibrit în timp ce suflu în ea ușor în așa fel încât să devină un fel de balon. Albastru, ireal și foarte fragil. Apoi, de-a lungul vieții, am tot încercat să fac astfel de baloane imaginare, pe care le-am numit povești. Înăuntrul micii sfere translucide puteam descoperi, cu puțin noroc, o întreagă lume, vie, uimitoare. Povestea lui Medilo – o anagramă imperfectă de la melodie – a venit într-un moment în care mama se îmbolnăvise și nu știam ce va fi cu ea. Sâmburele real a fost acesta, deși el nu se găsește în carte. Băiețelul cârlig de rufe, Medilo, face orice nu doar să-și găsească mama, ci și s-o salveze. E bun, ascultător, iubitor și…, brusc, singur. Iar asta înseamnă că trebuie să-și ia viața în mâini, să-și afle curajul și să rezolve greul cel mare care-l copleșește.
Îmi imaginez că primești multe întrebări surprinzătoare de la copiii care citesc această poveste, de pildă „Cum naște o mamă cârlig de rufe un băiețel?” Sunt curioasă ce reacții au micii cititori și dacă te-au pus vreodată în încurcătură cu întrebările lor.
Ioana Nicolaie: Prin înmugurire, dragă Ema! Sunt convinsă că micuța Ema, fetița din mintea ta care a pus întrebarea asta, știa de la început răspunsul. Uite așa m-ai îmbogățit și pe mine, căci acum tocmai îmi imaginez o mamă cârlig de rufe, nemaipomenit de frumoasă – căci așa a desenat-o artista Sidonia Călin –, care tocmai înmugurește un cârligel. Oare ar putea înmuguri doi? Sigur poate!
„Călătoria lui Medilo” – Mai mult decât o carte de aventuri
Sidonia Călin, cât de greu (sau de ușor) a fost să-ți imaginezi niște personaje cârlige de rufe? Este foarte frumoasă ilustrația cu marea familie a cârligelor de rufe. Iar stilul tău este și aici recognoscibil, cum spuneam în interviul despre Clopoțelul fermecat.
Sidonia Călin: Trebuie să spun încă de la început că acest cârliguț este personajul meu preferat. Cum să nu-l îndrăgești! Nu pot să zic că mi-a fost greu, dar nici ușor. După câteva schițe am avut personajul pe hârtie. Iar apoi nu m-am mai oprit din desenat cârliguțe, că tot ai amintit de ilustrația cu întreaga familie. Este și una dintre lucrările mele foarte mari ca dimensiune, 70/100cm. Cred că mi-a luat două, trei săptămâni să o termin.
Cum ai ales culorile pentru „Călătoria lui Medilo”? Mi se pare superbă combinația de nuanțe de roșu și albastru. E una din preferatele tale sau gusturile ți se schimbă în timp? Și cum te-ai hotărât să lași unele planșe doar în creion?
Sidonia Călin: Ai observat bine. Roșul este culoarea mea preferată pe hârtie. Îmi place mult, e o culoare caldă, energică, atrage ochiul privitorului (fie el copil sau adult). Probabil sunt influențată și de arta flamandă, care-mi place în mod deosebit (acolo găsim contraste puternice de roșu-albastru sau roșu-verde). Iar după atât de multă culoare simt nevoia de o pauză, și astfel apar desenele în creion. Este și o mică strategie de a-l face pe copil să rămână mai mult timp la un desen și să descopere detaliile de linie.
Ilustrația cu doamna păpădie e una din favoritele mele. Sidonia, Ioana, aveți un personaj sau o scenă care vă place în mod deosebit?
Ioana Nicolaie: Uneori, la lansări sau la ateliere de joacă și imaginație, Sidonia Călin aduce și lucrările, de fapt tablourile, care au fost micșorate apoi în paginile de carte. Sunt de mare efect, fiindcă fiecare centimetru din ele nu concentrează doar talent și imaginație, ci și multă migală. Sidonia Călin face un tip anume de desen, pune straturi de pensulă, peste alte straturi, într-o ajustare permanentă de tonuri, de lumină, de umbre, de suflet. Când l-a făcut așa pe micuțul Medilo – care-i un tablou mare, îndelung lucrat –, am știut imediat că trebuie să ajungă neapărat la mine acasă. Acum îl am în living, pe perete, alături de alte lucrări ale Sidoniei Călin. Îmi zâmbește zilnic, are niște teniși de toată frumusețea, e vioi și mă bucură de fiecare dată când ni se încrucișează privirile. Cât despre restul lucrărilor, cred că-mi place… casa. Ba nu, doamna păpădie. Ba nu, rufele întinse la uscat! Ba nu, mama lui Medilo. Ba nu…, e clar, nu mă pot hotărî. Pot zice în schimb un secret: într-o ilustrație anume, mai puțin colorată, apar și eu, ba chiar și Mircea, soțul meu. Suntem unul lângă altul. Oare ne vor găsi micii cititori? Chiar, cine ne găsește primul?
Sidonia Călin: Personaje favorite nu am. Îmi iubesc toate personajele, nu pot alege. :)
Dar pot avea ilustrații sau fragmente de ilustrații favorite în care simt că mi-a reușit foarte bine tehnica în care lucrez. Dar nu o să spun care sunt, le păstrez doar pentru mine. Mai sus, Ioana a reușit să-mi explice foarte bine tehnica de lucru. Iar în compoziția de care vorbește apar chiar și eu în postura de personaj. Îi lăsăm pe cei mici să ne caute prin carte.
