Interviu cu Puiu Manu, probabil cel mai longeviv ilustrator din toate timpurile: „Foarte puțini mai desenează peste 70 de ani. Și eu, la 97, m-am găsit să-i desenez pe Ane și Fane!”

Pe ilustratorul Puiu Manu l-am văzut prima dată în primăvară, la Bookfest, la lansarea volumului Toate pânzele sus!, adaptarea în bandă desenată a romanului omonim de Radu Tudoran. Tuturor celor care-l întâlnesc întâia oară li se pare de necrezut că poți fi atât de activ și lucid la o asemenea vârstă: pe 14 septembrie, Puiu Manu a împlinit nu mai puțin de… 97 de ani! Cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o în atelierul său, pentru interviul prilejuit de apariția revistei Club Mini Grafic, am dibuit și o parte din „ingredientele-minune” pe care venerabilul artist le-a aplicat de-a lungul vieții: mișcarea și sportul – în tinerețe a practicat iahting de performanță, a schiat până la 84 de ani, iar acum se plimbă zilnic prin parcul din apropierea casei –, un spirit ludic, relaxat, bucuria pentru frumos și pasiunea pentru desen, care l-a însoțit din copilărie. „Tot ce am făcut, am făcut cu pasiune”, ne-a spus mie și lui Octav Ungureanu, tânărul ilustrator care m-a însoțit la acest interviu inedit. Pe masa de lucru am găsit, de altfel, planșele la care lucrează în prezent, episoade dintr-un mai vechi serial cu Ane și Fane, doi copii care se țin de șotii. 
 

Puiu Manu ne-a răspuns la întrebări, ne-a arătat fotografii, afișe de protecția muncii și, desigur, mapa cu planșele originale pentru Toate pânzele sus!, mult mai mari și viu colorate. Din interviurile pe care le-am parcurs înainte de vizită și din postfața lui Dodo Niță, am aflat că Puiu Manu citise romanul lui Radu Tudoran în a doua ediție, apărută în 1957, și îi propusese scriitorului – cu care se împrietenise la Snagov, având în comun pasiunea pentru navigația cu pânze – să adapteze în bandă desenată cartea de peste 800 de pagini. Radu Tudoran a acceptat provocarea, au selectat împreună scenele de acțiune, autorul a scris scenariul și astfel a ieșit în lume un volum BD de numai 40 de pagini. O idee îndrăzneață care, iată, a prins la public și are parte acum de o binemeritată reeditare. Trebuie spus că o primă variantă a apărut în 1958, în paginile revistei Cravata Roșie, iar albumul complet a fost publicat în 1972, în două culori. În 2010 a apărut o nouă versiune redesenată și colorată de Puiu Manu, aceasta fiind și ediția publicată la Editura Grafic.  

Puiu Manu este atras de scenariile dinamice, cu multă acțiune, și este foarte mândru de înzestrarea lui pentru scenele și corpurile în mișcare. Însă viteza nu se traduce și în tratarea expeditivă a cadrelor. Octav Ungureanu a remarcat cât de plastic este desenată marea, ca un tablou, un element pe care puțini ilustratori îl tratează cu atâta atenție. Apa este, de altfel, una din marile iubiri ale lui Puiu Manu, care s-a urcat prima oară pe o barcă cu pânze la vârsta de 12 ani, pe lacul Herăstrău, iar la începutul anilor 2000 a ajuns să navigheze în Oceanul Pacific asemenea personajului său preferat, Corto Maltese.  


 

Ce-am mai aflat interesant înainte de vizita la Puiu Manu? Că el este autorul primei benzi desenate românești realizate în stil realist, cu un subiect serios: „Comoara lui Montezuma”, după un scenariu de Mircea Sântimbreanu (BD-ul a apărut în 1957, când ilustratorul avea 29 de ani). Cu Ovidiu Zotta a inventat personajul Dim Dunăreanu, iar împreună cu istoricul Adrian Cioroianu, un supererou român pe nume Căpitanul RO. 

Domnule Puiu Manu, de unde a venit pasiunea pentru navigație?

Am făcut foarte mult sport, am fost și campion de iahting. Navigație înseamnă să ieși pe mare și pe ocean, dar eu am aproape o sută de ani și am prins vremuri când nu aveam voie să ieșim pe mare. Am navigat pe lacurile din România foarte mult, am fost campion de câteva ori pe diverse clase de ambarcațiuni. Am început pe lacurile din București și din împrejurimi, pe urmă pe Siutghiol, când am putut ieși pe mare. Dar navigația adevărată am făcut-o în Pacific, după ‘90. Una din fetele mele este căsătorită cu un căpitan de port din America și, bineînțeles, căpitan fiind, are și el un iaht de toată frumusețea. Am poze, dacă vreți vi le-arăt. Am vizitat niște insule superbe din Pacific și din fericire am apucat și epoca GPS-ului, care îți spune direcția vântului, direcția valurilor, am rămas uimit, habar n-aveam că există așa ceva. 
 

Am înțeles că ați pescuit și un rechin?

Da, am prins un rechinaș cam așa (își deschide brațele aproape un metru - n.r.). Toți navigatorii pun undițe în spatele iahturilor. Eram printre insule când deodată a început să tragă tare și cineva a zis „Du-te jos și ia toporul, e un rechin, nu e un pește”. L-am tras afară, se zbătea și se repezea să ne muște, era formidabil, un criminal, pur și simplu. L-am mâncat o săptămână românește, saramurică de rechin cu mămăliguță. Aveam și bucătar pe iaht. Asta e povestea cu rechinul, nu știam că o știi. 

La ce vârstă ați început cu iahtingul? V-a inspirat ceva anume, poate cărțile de aventură?

Iahting am făcut de la 14 ani, dar navigație după 40. Un unchi de-al meu, fratele lui tata, era membru în Yacht Club, pe Herăstrău, și m-a luat cu el, cred că aveam vreo 12 ani. Pe o barcă cu pânze m-am urcat pe la 13-14 ani și mi-a plăcut așa de tare, că am început să iau parte la concursurile de pe Herăstrău și aproape totdeauna ieșeam în față. M-au făcut membru al clubului și am concurat cu Staruri pe Snagov. E acolo un tablou pictat de mine, cu ambarcațiunile pe lac. (Îi fac o fotografie cu tabloul și mă lămuresc ce înseamnă aceste staruri, e vorba de un anumit tip de vas cu pânze, nu de oameni celebri - n.r.) După aceea am intrat în lotul național și am colindat prin mai multe țări, am fost la campionatele europene de Star la Warnemünde, în Germania, unde am ieșit pe locul III. Nu știa nimeni cine e Puiu Manu, nici barcă n-am avut, am împrumutat una de acolo. Eram singurul venit din România, eram un necunoscut, și uite că am luat locul III. Pe locul I ieșiseră germanii, pe locul II rușii.
 

Iar pasiunea asta pentru iahting a dus la prietenia cu Radu Tudoran…

Pe Radu îl știam de pe lacul Snagov, el avea o casă acolo și venea des cu mine, cu Starul. Așa ne-am cunoscut și așa a acceptat să adaptăm Toate pânzele sus în bandă desenată. Mi-a zis „Bine, măi, Puiule, dintr-o carte de 800 de pagini să facem una de 40, cum vine asta?” Am lucrat amândoi la selectarea scenelor, am ales numai partea de aventură, iar scenariul el l-a făcut, nu eu. A apărut prima oară în revistele Cravata roșie, dup-aia am făcut un album, care a ieșit în două ediții. Prima a fost în două culori, a doua e varianta colorată pe care o știți, cea publicată acum de Grafic. Coperta a fost schimbată, în prima variantă apărea și o barcă cu pânze, lângă figura lui Anton Lupan.

Deci Radu Tudoran a scris textele.

Da, și a scris și o introducere în care se scuză. (Râde - n.r.) Nu ar fi făcut așa ceva dacă nu eram prieteni, nu și-ar fi permis să masacreze Toate pânzele sus, care e o carte superbă, nu am putut s-o las din mână, cum de altfel sunt toate cărțile lui Radu Tudoran. El avea un iaht care era în construcție la Galați, dar când era aproape gata au venit rușii peste noi și i-au confiscat barca. I-a-njurat pe ruși toată viața, și Toate pânzele sus a ieșit din acest furt al bărcii lui, a fost aventura pe care și-ar fi dorit el să o trăiască. 
 

Ce fel de om era? Cum vi-l amintiți pe Radu Tudoran? 

Mergeam din când în când la restaurant împreună, sau mâncam acasă, veneau pe la noi și stăteam în grădină, pe atunci locuiam pe Sandu Aldea. Mi-aduc aminte că odată am fost împreună la un restaurant și era muzică acolo, iar Ussy, soția lui (Ileana Iordache -n.r.), care era mult mai tânără decât el, l-a invitat la dans și el n-a vrut, m-a invitat și pe mine și eu am refuzat, i-am zis că nu știu să dansez, și a dansat ea singură. În rest, Radu Tudoran era un partener de discuție fermecător. Când începea să vorbească, nici nu-ți dădeai seama cum trecea timpul. Astăzi, un asemenea vorbitor este Adrian Cioroianu, cu care iarăși sunt foarte bun prieten și cu care am lucrat la mai multe proiecte.

Aveți o scenă preferată din „Toate pânzele sus!” în varianta BD?

Toate mi-au plăcut. Sunt lupte cu pirați acolo, sunt o mulțime de scene de acțiune. Din fericire, mișcările mele exprimă foarte bine acțiunea, le poți citi și fără text. Nu mulți desenatori reușesc să facă asta. Uită-te la Adnana. (Ne arată figurina decupată a personajului, pe dulap - n.r.) Puțini fac o mișcare feminină cum e mișcarea Adnanei. Există unii desenatori extraordinari, dar personajele lor pozează, sunt statice, chiar și când vor să redea o mișcare.
 

Îmi imaginez că la redarea mișcării v-a ajutat și pasiunea pentru sport. Din câte am înțeles, ați schiat până la 84 de ani?

Da, așa e. Șapte ani ne-am dus la La Plagne, o stațiune în Franța, la granița cu Elveția, care are 50 de kilometri de pârtie și stăteam o săptămână acolo, de ce? Pentru că seniorii peste 70 de ani aveau gratuitate la teleferic. Mă întâlneam acolo cu prieteni din toată lumea, care emigraseră. Când aveam 84 de ani, m-am dus să-mi iau cardul. „Vous êtes senior, Monsieur?” Adică dacă aveam peste 70 de ani. „Bien sur!” Mi-a cerut pașaportul și când a văzut ce vârstă aveam, a zis: „Vous n’êtes pas senior, vous êtes un grand senior!”

Și să vă povestesc și cum am devenit Patriarhul benzii desenate. Am crezut că glumește Dodo, dar știți cum a venit asta? Am avut niște lucrări la Bruxelles, în cel mai mare muzeu de bandă desenată din lume. Și unul din desenatorii de acolo m-a întrebat: „Ce vârstă aveți?” Aveam 82 sau 83 de ani atunci. I-am spus. M-a întrebat: „Vous dessinez encore?” „Bien-sûr!” „Aaa, vous êtes le dinosaure de la bande dessinée!” Dinozaurul, auzi! Păi, foarte puțini mai desenează peste 70 de ani. Și eu, la 97, m-am găsit să-i desenez pe Ane și Fane!

Eu tot ce am făcut, am făcut cu pasiune. Jumătate din viața mea a fost pe apă. Participam la toate cursele de pe Herăstrău și la nouăzeci la sută din ele ieșeam pe locul I. Și desenul l-am făcut cu pasiune și au ieșit niște lucruri adevărate. Ghicești aventura din desenele mele, nu din ce spune autorul. 

„Toate pânzele sus!” este o poveste despre aventură, prietenie, curaj. Aveți și dumneavoastră o astfel de poveste, desprinsă din propria viață?

Toată viața mea a fost o aventură. Am avut un prieten în America cu care am făcut sport în România, avea și el peste 80 de ani și ne-am întâlnit într-un magazin de electronice unde era supraveghetor, nu făcea aproape nimic, dar se mișca. Avea o casă frumoasă în Los Angeles, o nevastă de 60 de ani, chinezoaică din Taiwan, era hâtru, ne povestea o mulțime de chestii pline de haz. Și la un moment dat îmi zice: „Puiule dragă, nu vreau să mor la televizor și de-aia mă mișc, nu fac nimic, dar sunt în picioare.” Așa și eu, chiar dacă nu am de lucru, îmi fac de lucru. Am un program din care nu lipsește mișcarea zilnică. Am un parc aici în apropiere, nu-i nimeni acolo, parcă e grădina mea personală. Îmi iau o cafea fierbinte de la magazin, întâi beau cafeluța vreo 20 de minute, apoi încep să dau ture de parc și mă uit cum se schimbă perspectiva, e superb, mă mir că nu e frecventat. Și eu l-am descoperit târziu, înainte mergeam la Lacul Morii, dar am avut un accident și mi-a zis fiică-mea „Vezi că e un parc aici, aproape!” Și acum e parcul meu personal. (Râde - n.r.)

(Octav se uită la pictura unui băiat care vâslește și-l întreabă pe Puiu Manu dacă i-a plăcut să pescuiască - n.r.)

Da, mergeam cu Niki Nobilescu în Deltă de două ori pe an, pe atunci erau zone romantice în Deltă, care nu mai există acum, acum e plin de bărci cu motor, de zgomot, nu mai sunt pescarii de odinioară, lipovenii. Era pădurea Letea, tropicală, te strecurai printre liane, acum am văzut că s-a rărit, n-a mai rămas decât un vin Letea. Ne aprovizionam cu coniac, mergeam la câte-o cherhana, și pentru o sticlă de coniac ne umpleam barca cu pește. Îl săram și veneam cu el la București. Dar pasiunea mea era tot pentru desen, nu pentru pescuit. Oriunde mă duceam, aveam cu mine blocul de desen. 
 

(Ne indică o ilustrație cu o femeie frumoasă într-o cupă de șampanie - n.r.) Acolo e soția mea când ne-am căsătorit, am desenat-o în paharul de șampanie. 

Am înțeles că a fost stewardesă și că v-ați plimbat împreună prin toată lumea? 

Da, am fost în America, în Thailanda, în China, peste tot în Europa… Făceam 12 ore până în Thailanda, Baluba era un avion mare, sovietic, care transporta și marfă. Uneori mă lăsau piloții la manșă. Am aici o fotografie. Eu călătoream gratuit pe cursa Oanei, dacă exista loc. De multe ori nu exista și atunci stăteam în cabina piloților. 

Soția v-a servit drept model pentru un personaj?

Nu chiar. Oana era o femeie frumoasă, dar nu-i plăcea să fie în centrul atenției. 

De ce credeți că banda desenată nu se bucură de o mai mare apreciere în România?

Din mai multe motive. În primul rând, noi am preluat banda desenată de la francezi. Ei aveau o revistă pentru copii a Partidului comunist, Vaillant se numea, pe urmă Pif, care se tipărea la noi în țară. De ce? Pentru că la noi era ieftin. Și de-acolo făceam și noi rost de reviste. 

Am făcut și eu o bandă desenată și la redacție au zis că asta e o manifestare burgheză care n-are ce căuta în educația copiilor din comunism. Dodo zice că altfel a fost, dar știu eu mai bine. Așa că am făcut o altă bandă desenată, cu un copil sovietic în Revoluție, după o schiță a lui Gaidar, un autor rus. Pe-asta n-au putut s-o refuze. Și așa a început banda desenată la noi. Dup-aia am desenat mai multe, printre care Comoara lui Montezuma. Scenariul era de Sântimbreanu, eram prieten cu el, cu Octav Pancu-Iași… Sântimbreanu era un tip foarte înalt, era cât ușa. Mi-aduc aminte că aveam un Fiat din ăla mic și am plecat într–o delegație prin țară cu el și cu Octav. Era atât de înalt, că a trebuit să scot scaunul din față, el stătea în spate, iar picioarele-i ajungeau până la bord. Noi trei ne distram teribil, aveam o delegație specială de la Scânteia și mergeam prin țară într-o anchetă pionierească, așa-i zicea, adică difuzam revistele de copii și „anchetam” ce se întâmplă cu pionierii prin țară. Și oriunde ajungeam, mergeam la Partid să ne cazeze și ne întrebau cu ce ocazie suntem pe-acolo, iar noi spuneam că suntem într-o anchetă. Și când auzeau de anchetă… Ne cazam și mâncam pe banii lor. 
 

Am înțeles că ați absolvit secția de pictură monumentală. Ați lucrat și astfel de picturi de mari dimensiuni?

Da, am făcut la facultate pictură monumentală. Am lucrat cu Ștefan Constantinescu, care era profesorul meu, la fresca de la Muzeul Țăranului, în spate este o frescă mare, poate o știi. 

La ce lucrați acum?

Lucrez la o bandă desenată cu Ane și Fane. Ane totdeauna îl păcălește pe Fane, care vrea și el să o păcălească, dar planul se-ntoarce împotriva lui. E o serie mai veche de-a mea, am publicat vreo zece povestioare ilustrate în revista Luminița, a doamnei Stănescu. La nouăzeci și șapte de ani, mintea o ia de-a dura. Dar rămâne ceva. Mie mi-a rămas bucuria pentru frumos. De-asta și continui să lucrez.