Interviu cu Daniel Horia despre „Epoca mea de aur. Partea a doua”

La Târgul de Carte Gaudeamus apare o carte mult așteptată de fanii romanelor grafice și nu numai: Epoca mea de aur. Partea a doua, continuarea seriei lui Daniel Horia, începută în urmă cu patru ani. Autorul ne-a răspuns la câteva întrebări înaintea lansării de sâmbătă, 6 decembrie, de la ora 17.00, în spațiul Ion Creangă de la Gaudeamus (găsiți aici programul complet al evenimentelor Arthur, Genius, Grafic și miniGrafic).
 

Daniel Horia, pentru fanii tăi a fost greu să aștepte patru ani volumul al doilea. Cum a decurs procesul de lucru, ai întâmpinat dificultăți sau alt gen de provocări?

În primii doi ani, totul a fost perfect. Apoi, un eveniment din viața mea personală mi-a dat complet peste cap existența. Totuși, în ciuda necazurilor, am continuat să lucrez la carte și sunt fericit că am făcut-o.

Ne poți spune pe scurt despre ce este vorba în „Epoca mea de aur. Partea a doua”?

Continui să-mi povestesc copilăria petrecută în București, la mijlocul anilor ’80. Accentul cade pe relațiile dintre membrii familiei, pe istoriile lor personale și pe felul în care micul Dani este influențat de acestea.

Cum a fost receptat primul volum în Franța? În franceză a apărut cu titlul „Je suis né Roumain”. Din România ce păreri ai primit?

Cartea a primit recenzii foarte bune atât în Franța, cât și în România. În Franța însă, am remarcat că o parte dintre cititori și-ar fi dorit mai multe informații despre contextul istoric. Pentru ei, nefamiliarizați cu viața din România comunistă, multe dintre referințele și detaliile despre acea perioadă sunt prea subtile și greu de înțeles.

În cartea ta sunt multe detalii specifice perioadei comuniste, cum ar fi șarpele mobil din plastic, diapozitivele, diafilmele, discurile, dar și remediile preparate în casă precum ridichia neagră sau șadoul. Să nu mai spun de batista din bumbac uscată pe calorifer… O scenă foarte amuzantă. Toate îmi sunt familiare, deși pe unele le uitasem. Ai ținut minte toate aceste detalii sau dacă nu, ce sau cine te-a ajutat să îți amintești? 

O mare parte dintre amintiri sunt încă proaspete pentru mine, iar altele, firește, s-au estompat odată cu trecerea timpului. Caut însă mereu să le readuc la viață folosindu-mă de referințe din epocă: fotografii, texte, coperți de reviste și altele. De pildă, deși îmi aminteam multe dintre jucăriile mele, a trebuit să caut imagini pe internet pentru a le putea desena exact așa cum arătau.
 

Adevăr sau ficțiune? Cât este real și cât este inventat în romanele tale grafice? 

Aproximativ 90% dintre întâmplări sunt reale. Desigur, termenul real este relativ: „adevărul” anilor ’80, așa cum îl port eu în memorie, trece inevitabil prin filtrul timpului, al percepției și al amintirilor mele, așa că este, într-o oarecare măsură, distorsionat. Totuși, am încercat să redau evenimentele cât mai aproape de felul în care s-au petrecut. Am făcut și unele modificări, însă numai la nivel de detaliu sau jucându-mă cu ordinea cronologică.

Un exemplu: tot ce povestesc despre excursia de la Cheia chiar s-a întâmplat (episodul cu ursul, cutremurul, OZN-ul văzut noaptea pe cer), dar nu eram acolo cu Cosmin, ci cu o altă prietenă și cu părinții ei. Am decis să nu introduc un personaj nou, necunoscut cititorilor, și să îl înlocuiesc cu Cosmin, cel mai bun prieten al meu din copilărie, prezent deja în primul volum. Schimbarea aceasta nu complică inutil narațiunea și face lectura mai fluentă – un aspect de care sunt mereu preocupat.
 

Ce s-a întâmplat cu căsuța făcută de bunicul tău din cartonul unui ambalaj de frigider? De fapt, mai ai și acum obiecte din copilăria ta? 

Nu știu ce s-a întâmplat cu căsuța. Probabil a ajuns la gunoi. Tao mi-a construit de-a lungul anilor mai multe căsuțe, una mai frumoasă decât cealaltă.

Obiectele care mi-au rămas din copilărie se numără, din păcate, pe degetele de la o mână. Majoritatea au rămas la tata, după divorțul părinților mei. Printre puținele lucruri pe care le mai am se află o felicitare de ziua mea, realizată integral de Tao.
 

Ai revenit la Sanatoriul 1 Mai de la Olănești? E prima oară când am auzit de acest loc și-ți spun drept că la vară o să fac o plimbare până la Băile Olănești. :)

Am revenit, da, prin 2016. M-a durut să văd cât de în paragină și de prăfuit era. Iar despre stațiune, nici nu mai vorbesc. Noroc că natura rămâne mereu frumoasă.
 

M-am întrebat și dacă ai revizitat clădirile de care vorbești în carte, blocurile și casa în care au locuit părinții și bunicii. Am recunoscut Casa Mița Biciclista, ba am făcut pe detectivul și am descoperit și poziționarea pe hartă a blocurilor de la pagina 66… În schimb, nu mi-am dat seama care e clădirea de la pagina 59. :)

De fiecare dată când se ivește ocazia, îmi place să mă plimb prin cartierul copilăriei mele, să admir casele și să mă pierd pe străduțele lui. Micul palat de la pagina 59, cel de lângă blocul copilăriei, e numit astăzi London club.

La care dintre planșe ți-a plăcut cel mai mult să lucrezi? Și ai un desen de care ești mulțumit în mod deosebit? Ne poți arăta și schițe?

Mi-a plăcut în mod special să lucrez la scenele de la Histria și Olănești. Pagina cu lacul cu nuferi se numără printre preferatele mele. Sunt mulțumit și de felul în care mi-au ieșit pasajele în care micul Dani trece prin momente dificile sau de coșmar.
 

Au fost scene sau personaje care s-au lăsat desenate mai greu? Pe mine m-au impresionat ilustrațiile în care redai certurile părinților și angoasa resimțită de copil, am simțit că mă sufoc, pur și simplu. De asemenea, coșmarurile sunt superb ilustrate. Îmi imaginez totuși că nu a fost ușor să lucrezi la aceste planșe. Ai simțit furie, durere, poate eliberare? Cum ai găsit forma și paleta cromatică potrivite pentru a reda aceste scene?

Au fost scene care mi-au dat serios de furcă, dar, poate surprinzător, nu cele la care te referi. Scenele de angoasă, violență și coșmarurile copilăriei au venit de la sine – probabil pentru că le purtam în mine de multă vreme și abia așteptau să iasă la lumină. A fost eliberator, într-adevăr. Știam că, vizual, trebuie să „taie în carne vie”, așa că aveam nevoie de contraste puternice, culori primare, unghiuri ascuțite și forme distorsionate. Era clar că trebuia să ies din stilul vizual obișnuit al cărții.

În schimb, adevăratele dificultăți le-am întâmpinat în capitolul despre tinerețea bunicii Oga. Fiind vorba despre o epocă pe care nu am trăit-o și despre care știam prea puține, a trebuit să mă documentez temeinic. Apoi a urmat partea cea mai complicată: să potrivesc evenimentele din viața ei cu cele istorice – un puzzle cronologic deloc ușor. În plus, nu aveam foarte multe detalii despre experiențele ei personale, așa că, în anumite momente, a trebuit să improvizez.

Cum ai gestionat textul? De fapt, sunt curioasă ce vine mai întâi, imaginea sau textul?

Aș zice că vin împreună, la pachet, cel puțin în prima fază, când îmi construiesc mental imaginea de ansamblu a paginii. După ce o conturez cât de cât în imaginație, mă apuc efectiv de lucru. Mai întâi așez textele, iar apoi desenele se construiesc în jurul lor.

Dacă ai putea să te întorci în timp, ce moment ți-ar plăcea să retrăiești, din cele prezente în volumul al doilea? 

Sunt multe momente în care am fost fericit și la care mi-ar plăcea să mă întorc. Dar cel mai luminos dintre toate rămâne, fără îndoială, vacanța cu bunicii la Olănești. A fost un adevărat paradis de frumusețe, libertate și bucurie.

Din câte am putut să-mi dau seama, va urma și „Epoca mea de aur. Partea a treia”. Eu, una, abia o aștept. Ne poți da un preview al subiectului, poate ai deja o planșă pe care ne-o poți arăta în avans?

Așa este, va exista și partea a treia. Încă de la primul volum, plănuisem ca povestea să fie o trilogie. Ultima parte va începe cu prima mea zi de școală, în toamna lui ’88, va continua cu perioada Revoluției din ’89 și se va încheia câțiva ani mai târziu, în plină perioadă de tranziție. Va coincide cu sfârșitul copilăriei mele – propria mea epocă de aur.