Interviu cu Adina Rosetti și Irina Dobrescu despre „Povestea kendamei pierdute”

Povestea kendamei pierdute este prima carte pentru copii din literatura română care are personaje de etnie romă. În 2018 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea pentru copii și tineret a anului, iar toamna aceasta are parte de o binemeritată reeditare, la fel cum și kendama se bucură de o revenire în preferințele copiilor. Am profitat de ocazie pentru a le pune câteva întrebări scriitoarei Adina Rosetti și ilustratoarei Irina Dobrescu, înaintea sesiunii de autografe care va avea loc vineri, 5 decembrie, de la ora 12:00, în spațiul Ion Creangă de la Târgul de Carte Gaudeamus (găsiți aici programul complet al evenimentelor Arthur, Grafic și miniGrafic). 
 

Ema: Adina Rosetti, pentru cititorii Arthur care abia acum descoperă cartea, ne poți spune încă o dată cum s-a născut „Povestea kendamei pierdute”?

Adina: Pentru mine va rămâne o poveste cu destin special. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte” au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii de la o școală din Ferentari (în cadrul căreia funcționa un club de educație alternativă), pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională”, am petrecut timp cu acești copii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea unei cărți pentru copii care mi-a pus multe probleme.

Ema: Ce provocări ai întâmpinat lucrând la „Povestea kendamei pierdute”? Am înțeles că n-a fost ușor să găsești un rol pentru fiecare din cei 12 copii care au participat la atelierele din Ferentari… 

Adina: Țin minte că m-am frământat destul de mult până am reușit să încep scrisul efectiv… Cum să dozezi realitatea și ficțiunea? Cum să prezinți realitățile dure din Ferentari într-o poveste pentru copii? Cum să nu fii patetic, moralizator sau prea politically correct? Și, nu în ultimul rând, cum să le dai tuturor celor 12 copii un rol într-o singură poveste? Până la urmă, fiecare dintre ei și-a găsit un loc în Povestea kendamei pierdute (însă cu nume schimbate). 

Ema: Ce reacții ai primit vizavi de „Povestea kendamei pierdute” din partea micilor cititori cu care te-ai întâlnit de-a lungul anilor la atelierele tale? Și ce se întâmplă cu kendama, mai este și astăzi la fel de populară ca în urmă cu șapte ani? 

Adina: Culmea este că a revenit kendama la modă, și nu oricum, ci în forță! Foarte mulți cititori m-au întrebat, de-a lungul anilor, de unde mi-a venit ideea – e simplu, în timpul atelierelor, o parte dintre copii erau superpasionați de kendama, care abia atunci apăruse și la noi. Se antrenau în timpul atelierelor și urmăreau diverse tutoriale și competiții pe YouTube. Apoi au apărut alte mode și lumea a uitat de kendame – chiar acum 3-4 ani, generațiile mai noi mă întrebau „ce e aia o kendama”. 

Reacțiile copiilor au fost întotdeauna foarte calde, s-a dovedit, în timp, că e mai mult decât o poveste despre problemele din Ferentari, e o poveste despre puterea prieteniei și a încrederii. Mă emoționează de fiecare dată lucrările copiilor de la ateliere, în care-și imaginează obiecte magice, precum cele din poveste, pe care le-ar folosi ca să facă lumea din jur un pic mai bună. 
 

Foto: Adina Rosetti

Ema: Ce este ficțiune și ce este realitate în „Povestea kendamei pierdute”? Oferă-ne câteva indicii, te rugăm. Chiar a avut loc un concert al trupei Noaptea Târziu?

Adina: Noaptea Târziu era o trupă de parodii muzicale foarte la modă în 2017, copiii îmi arătau la ateliere cele mai noi clipuri și fredonau versurile, mai ales pe cele din melodia cu kendama. Nu, nu a existat în realitate un concert în Ferentari – ce am încercat cu această poveste a fost și să dau glas dorințelor și imaginației copiilor. 

Foarte multe dintre detaliile de atmosferă sunt observate în timpul plimbărilor noastre prin cartier. Țin minte că odată am găsit pe strada din spatele școlii un pantof de mireasă și copiii mi-au povestit că în weekend fusese o nuntă – bineînțeles că la atelierul următor am început să ne imaginăm povești fantastice despre cei doi miri. 

Un moment destul de dificil a fost vizita pe „celebra” Aleea Livezilor, un loc care apărea frecvent în reportajele din presă ca fiind centrul infracționalității din zonă, un loc în care autoritățile nu intrau nici măcar ca să ridice gunoiul. Am avut rezerve dacă să vorbesc despre acest loc într-o poveste pentru copii, dar mi-am dat seama că nu poate lipsi – este un loc real care face parte din viața de zi cu zi a copiilor din Ferentari, o realitate dură la care nu putem închide ochii. Soluția pe care am găsit-o în final a fost să adaug un filtru fantastic – așa s-a născut „Aleea Duhurilor” din carte, un ținut care a fost odată frumos, dar peste care a fost aruncată o vrajă malefică. 
 

Ema: Irina Dobrescu, cum a fost experiența ta la atelierele din Ferentari, împreună cu Adina Rosetti? 

Irina: Acea perioadă era una oarecum grea în viața mea personală, însă îmi amintesc că mă gândeam la acele ateliere că poate acei copii aveau probleme mai mari decât ale mele și totuși erau foarte veseli, senini și puși pe treabă. Adina era grozavă la atelierele ei – eu nu făceam mare lucru.

Ema: Cum a decurs procesul de lucru la „Povestea kendamei pierdute”? Ce provocări ai întâmpinat, au fost scene sau personaje care s-au lăsat desenate mai greu?

Irina: Pentru Kendama pierdută mi-am propus o combinație de tehnici – acuarele și creioane, ba chiar și puțin colaj. Au fost diverse provocări care au ținut de compoziție, de tehnică și de cromatică, cum sunt în majoritatea proiectelor – care însă îmi plac, întotdeauna, sunt stimulative.

Ema: Ai o ilustrație de care ești foarte mulțumită?

Irina: N-aș zice asta, însă ilustrația mea preferată e cea de pe copertă. Are la bază un coșmar pe care l-am avut în copilărie, cu un cartier comunist plini de dinozauri. M-am distrat și facând ilustrația cu Băiat răpus de teme – dar nu sunt sigură că au înțeles și alții poanta mea.
 

Ema: Adina, care este ilustrația ta preferată din acest volum?

Adina: Hm, greu de zis… Cred că preferata mea este cea cu Maria, zâna cea bună din Ferentari, care-i primește pe cei doi eroi în căsuța ei și le povestește puțin din istoria locului.

Ema: Țin minte că am participat la lansarea cărții la Bookfest 2018, unde au fost prezenți și o parte din copiii cu care ați lucrat la atelierele din Ferentari. Îmi amintesc un băiat blond care mânuia cu dexteritate kendama, oare el l-a inspirat pe Ionuț? Sunt curioasă dacă v-ați mai întâlnit cu acești copii, dacă sunteți la curent cu parcursul lor.

Adina: Mă bucur că ți-l amintești pe Ionuț, băiatul blond cu kendama care mărturisesc că a fost inspirația mea pentru personajul principal – dar fiecare copil m-a inspirat pentru crearea câte unui personaj. Am ținut legătura cu ei în primii ani, prin intermediul Mariei, cea care se ocupa de activitățile de la clubul de educație alternativă din școală – într-un an, am făcut chiar o petrecere cu pizza în curtea școlii. Apoi clubul s-a desființat și am pierdut legătura… Între timp, copiii au crescut; acum nu mai sunt la curent cu parcursul lor, sper că sunt cu toții bine și au pornit fiecare pe drumul său. 

Ema: Va urma o nouă poveste „A fost odată în Ferentari…”?  

Adina: Momentan nu am în plan, dar nu se știe niciodată…