Avanpremieră | „Elogiu umbrei" de Jun'ichirō Tanizaki

În acest eseu publicat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Jun'ichirō Tanizaki prevestea dispariția unei lumi a tradițiilor și disoluția vechiului concept nipon de frumos, șlefuit de-a lungul secolelor. Discursul este în același timp melancolic și provocator, pe alocuri chiar șocant, dar mereu seducător, scriitorul vorbind despre arhitectura templelor și teatrul Nō, despre closete și bătrânețe, despre gastronomia tradițională și obliterarea carnalității feminine. Pentru cititorul occidental de azi, viziunea paseistă a lui Tanizaki asupra frumosului poate trece uneori drept reacționară; nu e mai puțin adevărat însă că în cele câteva zeci de pagini ale eseului el a reușit să surprindă ceva din inefabilul sufletului japonez.

FRAGMENT

Frumusețea din întuneric

   De ce oare este această înclinație de a căuta frumusețea înăuntrul întunericului atât de puternică la orientali? Și în Occident a existat o vreme când nu era nici electricitate, nici gaz, nici petrol și totuși, din câte știu eu, vesticii nu au avut niciodată vreo înclinație către a se bucura de umbre. Fantomele japoneze nu au avut niciodată picioare; cele din Vest au picioare, dar sunt transparente. Așa cum putem înțelege din acest detaliu mărunt, întunericul din imaginația noastră este unul negru‑tăciune, în timp ce pentru ei, chiar și fantomele sunt translucide ca sticla. Același lucru se vede și în articolele de uz zilnic: nouă ne plac culorile în care s‑a sedimentat întunericul, iar lor, cele care au adunat în ele razele soarelui. În ceea ce privește argintăria și obiectele din aramă, noi le apreciem pentru patina pe care o au, în vreme ce ei o consideră murdară și neigienică și le lustruiesc cât mai bine. În încăperi, se străduiesc să aibă cât mai puține cotloane și vopsesc tavanul și pereții în culori deschise. Când construim o grădină, noi o umplem de tufe dese de arbuști, în timp ce ei creează mari întinderi de iarbă. De unde vin aceste gusturi diferite? Eu cred că noi, orientalii, tindem să căutăm satisfacția în limitele mediului în care se întâmplă să ne găsim, să ne mulțumim cu lucrurile pe care le avem, așa cum sunt. Astfel, întunericul nu ne deranjează, ne resemnăm și îl acceptăm ca inevitabil. Dacă lumina e slabă, lumina e slabă și nu avem ce face decât să ne cufundăm în întuneric și să‑i descoperim acestuia frumusețea. Occidentalul progresist nu poate să se oprească, încercând mereu să atingă o condiție mai bună. De la lumânare la lampa cu petrol, de la lampa cu petrol la lampa cu gaz, de la lampa cu gaz la lumina electrică – nu se oprește niciodată din a căuta o lumină și mai strălucitoare, nu precupețește niciun efort în a șterge și cea mai mică umbră.

   Probabil că există astfel de diferențe în natura noastră, dar aș vrea să mă opresc puțin la importanța diferenței de culoare a pielii. Încă din vremuri străvechi, noi am considerat o piele albă mai prețioasă și mai frumoasă decât una închisă la culoare, însă albeața aceasta diferă pe undeva de cea a rasei albe. Dacă privim lucrurile la nivel individual, există japonezi mai albi decât unii occidentali, la fel cum există occidentali cu pielea mai închisă la culoare decât japonezii, dar caracterul închis sau deschis al culorii este diferit. Vă voi da un exemplu din experiența mea personală: când locuiam în Yokohama, îmi petreceam mult timpul liber cu străinii de acolo, mergând la banchetele și balurile lor. Văzându‑i de aproape, pielea lor nu mi s‑a părut niciodată surprinzător de albă, dar din depărtare îi distingeam imediat de japonezi. Printre japoneze erau doamne îmbrăcate în ținute magnifice, precum cele ale femeilor străine, și a căror piele era mai albă decât a occidentalelor. Și totuși, văzute din cealaltă parte a încăperii, aceste doamne, chiar și atunci când doar una singură se amesteca în grupul de străini, ieșeau în evidență imediat. De ce? Pentru că pielea japonezilor, oricât de albă ar fi, are în ea o umbră întunecată. Ca să nu se lase mai prejos în fața occidentalelor, japonezele își pudrau fiecare părticică de piele expusă, chiar și spatele și brațele. Le acopereau cu un strat de pudră albă, dar nu puteau niciodată să șteargă în­tunecimea ce zăcea în adâncurile pielii lor. Aceasta se distingea la fel de bine ca mâlul de pe fundul unei ape limpezi privite de sus. Printre degete, pe lângă nări, la ceafă, de‑a lungul șirei spinării – mai ales aici se adunau umbre întunecate, aproape murdare. Pielea vesticilor, chiar și a celor cu un ten mai închis, avea o strălucire limpede și nicăieri nu se adunau pe corpul lor asemenea umbre maculate. Din vârful capului până în vârful degetelor, albeața lor era pură și nealterată. Așa se face că, atunci când unul dintre noi intră într‑o adunare de‑a lor, este ca și cum pe o hârtie albă ar apărea o pată neagră care ne lezează chiar și nouă privirea; sentimentul creat nu este nici pe departe unul plăcut.

   Putem astfel fi de acord cu psihologia care a făcut ca rasa albă să respingă în trecut rasele colorate. Dacă are simțul rațiunii, o persoană albă nu ar trebui să fie deranjată de umbra pe care una sau două persoane de culoare o aruncă asupra unei întâlniri sociale. Nu știu care este si­tuația acum, dar în vremea Războiului Civil din America, când persecutarea persoanelor de culoare a fost extrem de intensă, ura și disprețul nu s‑au îndreptat doar asupra acestora, ci și asupra mulatrilor, a copiilor acestora și chiar asupra copiilor născuți dintr‑un părinte mulatru și unul alb. Cei prin ale căror vene curgea sânge negru – indiferent dacă era vorba de jumătate, de un sfert, de o optime, de o șaisprezecime, de a treizeci și doua parte –, chiar și numai o picătură de sânge negru, trebuiau alungați și făcuți să sufere. Nici chiar cei care la prima vedere nu puteau fi deosebiți de albii cu sânge pur, dar care aveau, în urmă cu două sau trei generații, un înaintaș negru, nu au scăpat de cercetarea stăruitoare, indiferent cât de diluat era tonul de culoare ce zăcea în adâncurile pielii lor albe.

   Vedem astfel cât de profundă este legătura dintre umbre și rasa galbenă. Pentru că nimănui nu‑i place să fie în dezavantaj, este firesc că am ales culori întunecate pentru mâncarea, hainele și locuințele noastre și că ne‑am cufundat înapoi în umbre. Nu afirm că înaintașii noștri erau conștienți de întunecimea dinăuntrul pielii lor, căci ei nu puteau ști de existența unei rase mai albe. Dar putem spune că ceva din simțul pe care îl aveau pentru culoare i‑a condus în mod natural către aceste preferințe. 

Jun'ichirō Tanizaki, Elogiu umbrei

• Traducere din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan

Colecția Meridiane, Editura ART