de Oana Purice
25 martie 2026 | actualizat 06 aprilie 2026
Cele mai frumoase episoade din „Ecoul muntelui” de Lauren Wolk
„Prima persoană pe care am salvat-o a fost un câine.” Așa începe Ecoul muntelui, cea mai recentă carte semnată de Lauren Wolk, tradusă de Mariana Buruiană și Alex Moldovan și publicată de Editura Arthur în colecția Violet History. Mi-am dat ochii de câteva ori peste cap și mi-am zis ține-te bine, să vezi aici plictiseală! În primul rând, m-am gândit, o să fie despre un câine și eu nu-s așa mare fan al câinilor. În al doilea rând, e cu salvat și nici aici n-am un CV prea bun, cred că sunt singura persoană care n-a văzut Hachiko.
Dar am citit în continuare, având încredere în colecția din care face parte, căci ador ficțiunea istorică. Și ce bine am făcut! E drept că episodul cu puiul de cățel abia născut, botezat Mutulică, se întinde pe încă vreo trei pagini, dar apoi (de fapt, hai s-o spun pe aia dreaptă, încă de la primele rânduri) se deschide o poveste atât de frumoasă și emoționantă și plină de aha-uri!, că acum, când trebuie să și scriu despre ea, nici nu știu cu ce să încep, ce să spun mai întâi. Despre durerea amorfă care plutește peste familia lui Ellie, nevoită să se mute în sălbăticia muntelui odată cu venirea marii crize economice din anii ’30? Despre prietenia care se leagă mai întâi între Ellie și băiatul misterios care-i lasă mici sculpturi ascunse prin pădure și apoi între fată și bătrâna Cate? Despre toate leacurile pe care Ellie le încearcă, le născocește, le ratează și cu care reușește să vindece? Despre marea dragoste pentru muzică, prezentă și ea în carte? Despre viața dură, la limita supraviețuirii, pe care o duc locuitorii din Ecoului muntelui?
Ar trebui să scriu despre toate, ca să îi conving și pe cei care ar avea dubii să intre în această poveste că merită fiecare pagină. Ar trebui să încerc să explic suferința mamei lui Larkin, neîncrederea mamei lui Ellie și curajul tatălui ei. Și n-ar trebui să pierd din vedere nici rolul crucial al lui Captan, celălalt câine important al cărții.
Ca să fiu sigură că nu pierd nimic, o să las povestea însăși să vă dezvăluie unele dintre cele mai puternice momente ale sale. Prin gura protagonistei-naratoare și a celorlalte personaje veți descoperi astfel câtă forță se poate găsi în cuvinte ca „bunătate”, „ajutor”, „încredere”, „perseverență” și „curaj”.
Înainte, nu pot să nu mă mir „cu voce tare” de cât de frumos a scris Lauren Wolk și în secțiunea de Mulțumiri. Cel mai mult și mai mult mi-au plăcut gândurile adresate bunicii Ann McConnell, „care mă oblojea când mă loveam în timp ce mă jucam la ferma familiei. Folosea chestii precum rășină de Peru, bicarbonat de sodiu, oțet, cataplasme și noroi pentru orice, de la înțepături de albine la vânătăi. Pentru restul, recurgea la mustrări și dulciuri.” Bicarbonat de sodiu nu avea, iar de mustrări și dulciuri nu putea fi vorba în Ecoul muntelui. În rest, și Ellie, fetița-tămăduitoare, a folosit din plin toate trucurile moștenite de autoare. Cum și aceasta a folosit sugestiile primite de la mama sa, Mimi McConnell, precum și amintirile legate de căsuța de la munte, unde evadau în vacanțe.
Și-acum să plonjăm în cele mai frumoase episoade din Ecoul muntelui.
Construirea cabanei – plasat chiar în capitolul al treilea, acest moment e ca un tablou al familiei lui Ellie și al greutăților pe care le vor avea de înfruntat; dar dincolo de toate așa au rămas ̶ o familie:
„Construirea cabanei era munca noastră, joaca noastră, biserica și școala la un loc. Celelalte familii ne-au ajutat cu ce a fost mai greu, așa cum și noi le-am ajutat, dar mare parte din muncă am făcut-o noi, atât de încet, încât uneori mă gândeam că nu vom mai avea niciodată un acoperiș deasupra capului.”
Ziua fatidică – cea în care aveau să li se schimbe cu totul ritmul vieții și preocupările zilnice:
„Copacul s-a rupt chiar atunci. Și-a început căderea. Și-a început coborârea direct spre Samuel, trosnind, încetinind când s-a prins în crengile altor copaci, rotindu-se greoi, iar eu m-am năpustit sub el și l-am prins pe Samuel din fugă, i-am dat un brânci și am căzut amândoi în față, scăpând ca prin urechile acului. Mi-am amintit cum zăceam pe pământul rece cu Samuel în brațe. Cum s-a zbătut să scape, în timp ce striga:
― De ce-ai făcut asta, Ellie?
Mi-am amintit cum îl țineam strâns când m-am întors și l-am văzut pe tata...”
Întâlnirea dintre Ellie și Larkin. Adevărata întâlnire:
„― Te-am văzut, să știi. O dată. Printre tufe.
― Mi-aduc aminte. Te-ai uitat spre mine. Dar n-am știut că m-ai văzut.
― Te-am văzut, am spus. Însă ți-am văzut doar chipul.
M-am uitat la chipul acela.
― Tot nu înțeleg de ce nu te-ai arătat.
Și-a lăsat capul între umeri.
― Sunt trist de multă vreme.
S-a uitat la mine, apoi în altă parte.
― Faptul că le-am cioplit. Că ți le-am lăsat în cale.
A oftat.
― Asta m-a făcut fericit.
Am așteptat. Am crezut că înțelesesem.
― Și e bine? am spus. Sau s-a dus totul pe copcă? Acum că m-ai cunoscut fără să mai fie copaci între noi.
A ridicat speriat privirea.
― Nu s-a dus nimic pe copcă, să știi.”
Întâlnirea cu ursul – curajul ar putea avea ca definiție exact reacția lui Ellie de aici:
„Așa că m-am înclinat – doar puțin – spre ursul care stătea cu labele țepene, cu capul ridicat, cu ochii pe mine...
...și care a hotărât să-mi arate că tata n-avea dreptate.
Când a pornit spre mine, mârâind, am aruncat felinarul stins și am luat-o la fugă.
Știam că nu e bine.
Știam că ursul se ia după omul care aleargă.
Știam că putea alerga mai repede decât mine.
Știam că se descurca mai bine prin pădure, cu ochii lui obișnuiți cu întunericul, decât mine, cu ochii mei obișnuiți cu lumina.
Știam că era mai înțelept să fac pe moarta.
Dar tot am luat-o la fugă.”
Musafirul nepoftit – și bunătatea și-ar putea găsi definiția în decizia pe care a luat-o Ellie, știind că mama ei nu va fi de acord, că totul va deveni și mai greu:
„De data asta n-am întâlnit pe drum nici urși, nici jderi sau alte creaturi sălbatice, deși mă așteptam să văd niște sălbăticie pe fașa mamei când urma să apărem la ușa cabanei,
Nu știam unde aveam s-o culcăm pe Cate, cu ce aveam s-o hrănim, dar nici nu-mi păsa.
M-aș fi mulțumit să dorm cu câinii în șopron. Aș fi renunțat la carnea, ouăle sau pâinea care mi se cuveneau, mâncând, în schimb, ce puteam aduna din pădure: ciuperci și muguri de ferigă; talpa-gâștei și frunze de păpădie; arpagic și ghinde; rădăcini de morcov sălbatic.
Căci știam, fără niciun dubiu, că puteam face mai mult ca s-o ajut pe Cate. Doar că nu știam ce anume.
Nu știam nici ce mai puteam face ca să-l ajut pe tata.
Dar simțeam că dacă îl ajutam pe unul, asta avea să-l ajute și pe celălalt.”
Acestor fragmente li se adaugă și dialogul reprodus pe coperta romanului – „Am simțit o durere intensă când m-am uitat la băiatul ăla, chiar dacă era în celălalt capăt al camerei...”. Dar nu vă zic mai mult, vă invit să descoperiți singuri povestea și să o recitiți și voi de mai multe ori, ca mine, până pătrundeți toată emoția celor doi puști.
Acum, că am ajuns la final, nu pot să nu mă întreb cum este Wolf Hollow, celălalt roman al lui Lauren Wolk tradus la Arthur, care s-a bucurat de un succes răsunător, câștigând, printre altele, o medalie Newbery Honor și devenind bestseller New York Times.
Ah, era să uit! Chiar la final am aflat că „nu Mutulică era prima ființă pe care o salvasem”. Și e atâta ambiguitate și sens în propoziția asta, că pare că pune întregul roman într-o cu totul altă lumină. Și mai strălucitoare, și mai capabilă să spargă cea mai întunecată plictiseală.
Oana Purice semnează recenzii și articole de blog în care îmbină lectura critică cu reflecția asupra dezvoltării apetitului spre lectură, acordând o atenție aparte literaturii pentru copii și activităților formative
Lauren Wolk este o scriitoare americană. În 1981 a absolvit Universitatea Brown, iar în 1982 s‑a căsătorit cu fostul ei coleg Richard. Împreună au doi...
Interviu cu traducătoarea Raluca Davicenco despre Mafalda:
„Mă bucur că Mafalda a venit în viața mea.
A fost atât de neașteptat, încât i-aș spune ch...
Dacă ar fi să facem o comparație rapidă între Infanteria stelară și Străin într-o lume străină (cele două volume de Robert A. Heinlein discutate până...
Interviu cu Cosmin Perța despre volumul Hate Me Love: „Am fost mereu conștient că poezia nu poate fi o carieră și nu-ți poate asigura subzistența, dar...
