Copilăria în comunism: ”Epoca mea de aur. Partea a doua” 

Așteptam cu mare nerăbdare să apară volumul al doilea din romanul grafic autobiografic al lui Daniel Horia, Epoca mea de aur. Imediat cum l-am avut în mâini, l-am citit cu același entuziasm și cu aceeași viteză cu care Dani, protagonistul, a sfâșiat plicul cu timbre străine primit de la tatăl său. 

Epoca mea de aur. Partea a doua continuă povestea din prima carte și începe cu vara lui 1986. Și de data aceasta, primul cadru are în centru jucării, obiecte-simbol pentru „epoca de aur” pe care Daniel Horia o rememorează, copilăria. Dacă în primul volum apare pernuța în formă de soare, în al doilea sunt o pisică și un cățel de pluș, manevrați într-o luptă aprigă de mânuțele lui Dani. Simetria dispare însă odată cu intrarea în scenă a primelor personaje mature: chipurile ambilor părinți din prima carte sunt aici înlocuite de apariția tatălui, cu un zâmbet la fel de firav, prevestind parcă tot ce va urma.
 

Amintiri din Epoca de Aur prin ochii unui copil

Romanul grafic îl urmărește pe Dani pe parcursul unui an, cu multe întoarceri în trecutul îndepărtat al celor trei familii: părinții săi, bunicii materni și cei paterni. Aceste adânciri nu ajută numai la înțelegerea unor scene desfășurate aici, dar înnoadă și unele capete de țesătură lăsate libere în primul volum. În același timp, ni-l apropie pe Daniel naratorul-autor matur, care, prin ilustrație și bule de text, ne împărtășește propriile concluzii și explicații pe marginea celor trăite.

Și în acest volum, Daniel Horia are grijă ca cititorii nefamiliarizați cu contextul social și politic al copilăriei sale să afle suficient de multe ca să priceapă dinamica acelei lumi. Fie că e vorba de cei născuți după 1989, fie că e vorba de cititorii străini (autobiografia artistul având deja o carieră internațională, fiind tradusă în franceză și publicată de o editură din Belgia), ei vor putea vedea cum s-a schimbat arhitectura Bucureștiului și a altor orașe românești, cum funcționau relațiile de putere între stat, apropiații lui și restul populației și cum intervenea regimul comunist în cele mai intime aspecte ale vieții cotidiene. 

În materie de arhitectură, este evident că autorul a îmbinat memoria afectivă cu studiul atent al clădirilor desenate. Rămășițele Bucureștiului precomunist le apar ca adevărate bijuterii păstrătoare de amintiri lui Dani și bunicului patern, Tao (Traian), în plimbările lor prin oraș. Ele însă sunt deseori eclipsate de „blocurile impersonale” ridicate în comunism și, mai ales, de noul Centru Civic, aflat pe atunci în construcție, pe care Nicolae Ceaușescu l-a creat după demolarea cartierului Uranus. „Strălucitoarele blocuri – viitoare case pentru mii de oameni”, „bulevardele largi cu fântâni arteziene, flancate de lampadare bogat decorate” și macaralele ce lucrau de zor la maiestuoasa Casă a Poporului nu l-au impresionat însă prea tare pe micul Dani. Poate și pentru că tocmai primise în dar „o carte cu măști de confecționat”.

Desene și povești: trauma și inocența în comunism

În penuria anilor ’80, o astfel de carte-obiect marchează poziția privilegiată pe care bunicul Traian (cel care i-o dăruise) o avea în societate. De altfel, gradul de viceamiral și privilegiile aferente sunt deseori sugerate în carte. Cum sunt sugerate, ba chiar explicit prezentate, și raporturile dintre copii și educatoarea lui Dani, tovarășa Angelica. Învestită cu menirea clară de a forma comuniști destoinici, educatoarea are zero toleranță pentru ieșirile din tipar, cum ar fi timiditatea sau frica de abandon pe care le resimțea puștiul. Iar poziția-forte este accentuată și față de bunica băiatului:

„Nu vrea să participe la nicio activitate de grup! A făcut o criză c-a trebuit să danseze Călușarii. Imaginați-vă! Ce va face peste câțiva ani, când va trebui să participe la mitingurile partidului?!? Socialismul are nevoie de tineri destoinici, pe care să se poată bizui.”

Relațiile de putere nu sunt manifestate numai în cadru instituțional. Este sunt prezente și în intimitatea familiei, unele fiind moșteniri ale vechilor cutume tradiționale ale subordonării. Marchează povestea rememorată a lui Traian și a Olgăi, bunicii paterni, care aduce lumină în portretele celor doi. Văzând acum trecutul lor tensionat și repercusiunile pe care dragostea înlocuită de indiferență le-a avut asupra relației lor și a fiului, Liviu, am înțeles ce-mi spunea Daniel Horia în interviul pe care mi l-a acordat în 2021:

„Pe vremea copilăriei, cu siguranță bunica preferată era Catrinel. Asta e clar. Și asta am încercat să redau în carte. Dar acum, când privesc în urmă, aș zice că bunica mea preferată e Olga, deci bunica paternă. Cumva s-a schimbat punctul de vedere. Dar am încercat să redau ce gândeam eu atunci și mai puțin punctul meu de vedere de acum.”

Oamenii care formau lumea copilăriei lui Dani erau secundați de obiectele specifice epocii. Casele și celelalte locuri prin care trece puștiul poartă mileurile omniprezente, radioul pe lămpi, covorul cu franjuri, păpușile de cauciuc cu păr înfoiat, lustra cu țurțuri, mulți țurțuri, lipiciul la borcănel, cu spatulă și miros ademenitor și, desigur, portretele zâmbitoare ale lui Nicolae Ceaușescu. Piesele de rezistență sunt, fără doar și poate, rola de diafilm și, mai presus de toate, casetofonul cu două locuri de casetă primit de la mătușa din Germania. Nu lipsesc nici experiențele-simbol, de la pastilele cu gust oribil și injecțiile dureroase, la frigul prelungit din apartamente și restricționarea circulației mașinilor. 

Familia și dramele ascunse din blocurile gri

Universul luminos al copilăriei, epoca de aur, este pătat din loc în loc de episoade întunecate, care nu se mai ascund în trecutul îndepărtat al bunicilor, ci sunt trăite pe viu de micul Dani. De o mare intensitate cromatică și textuală, acestea par să diminueze toate zilele însorite de la mare, de la munte, de la Olănești sau toate momentele în care se simțea în totală siguranță în casa bunicilor materni sau în apartamentul celor paterni. 

Primul episod este minunat construit, dovedind forța narativă a ilustrațiilor lui Daniel Horia. În timp ce Dani se juca cu „șarpele cel rău” și cățelușul zâmbitor, afară domnea o acalmie prevestitoare de rele:

„Câțiva guguștiuci se odihneau pe balcon. Prin fereastra deschisă, intra aerul tomnatic al după-amiezii. Fusese o zi caldă și plăcută.”

Tensiunea se construiește treptat: 

„Un vânt molcom adia prin crengile tânărului plop care creștea în dreptul balconului. […] Singurele sunete veneau de la guguștiuci și de la foșnetul frunzelor.”

Iar apoi se dezlănțuie grozăvia. „Taci!”

Reacția lui Dani este imediată:

„Am înghețat. Nu din cauza țipătului, cu toate că fusese cumplit. Ci din cauză că-mi dădusem seama cine țipase.”

De ce să citești acum Epoca mea de aur. Partea a doua

Revenind la simetria cu primul volum, și Epoca mea de aur. Partea a doua reușește să încheie aventurile lui Dani în aceeași notă optmistă, dovedind încă o dată că titlul nu e nicidecum ironic. Copilăria, cu toate neajunsurile ei, chiar a fost, chiar este o „epocă de aur”. Iar mama, căreia îi este dedicată această a doua carte, are rolul ei alchimic.

Deopotrivă o mărturie a anilor strălucitori ai copilăriei, cât și o rememorare a unei perioade întunecate a României, Epoca mea de aur este un joc de lumini și umbre în care experiența personală este strâns țesută în cea colectivă, neputând s-o înțelegi pe una fără s-o cunoști pe cealaltă. Autobiografia grafică a lui Daniel Horia se înscrie astfel în colecția cărților autorilor Arthur care transpun în poveste o epocă sumbră pentru România, dar aurită pentru copiii de atunci, printre care se numără Întâiul meu cuvânt de pionier și O istorie cu gust de kiwi ale Adinei Rosetti sau Vine vacanța cu trenul din Franța și Povestiri de pe Calea Moșilor ale Adinei Popescu.

Fotografii: Ema Cojocaru