de Oana Purice
18 martie 2026 | actualizat 18 martie 2026
Aventuri la școala după școală. „Clubul rataților” de Andrew Clements
Care sunt șansele ca elevii Școlii generale Bald Ridge înscriși la Programul Zi Prelungită să vrea să facă parte din Clubul Rataților? Zero. Așa-și imaginase și Alec Spencer atunci când a fondat propriul club și i-a dat acest nume cu totul neatractiv. Absolut nimeni nu va vrea să i se alăture, așa că el va fi lăsat în pace să-și poată vedea de cea mai mare pasiune a sa. Doar că lucrurile nu au stat deloc întocmai. Ba chiar dimpotrivă.
Dar să nu ne pripim! Clubul Rataților dă și titlul romanuluilui Andrew Clements publicat în 2017 în limba engleză și tradus recent la Editura Arthur de Ciprian Șiulea. Toată lumea știe că la Arthur cărțile amuzante sunt întotdeauna verzi. Clubul ratațiloreste o carte verde, din colecția Funny Green. Dar partea faină este că nu-i doar amuzantă: câteodată e plină de suspans, ca episodul când Alec își ia bicicleta și se duce, într-o vineri seară, spre casa Ninei; altă dată pare desprinsă dintr-un univers fantastic – cum altfel să numești săptămâna aia pe care Alec și-o petrece la Sala pentru Teme și care-i și place?! Uneori e un roman dramatic – bullyingul lui Kent atinge chiar și cote tragice, iar alteori e o adevărată poveste de dragoste (inocentă și cât se poate de minunată) între doi adolescenți. Dar să nu vă audă Alec că spuneți asta, nu v-ar ierta-o niciodată! Cum, dragoste? El? Imposibil!
Având toate aceste ingrediente și toate aceste lumi bine închegate, Clubul rataților e un roman croit după asemănarea și pentru distracția elevilor de ieri și de azi, căci disprețul pentru teme, prima îndrăgostire, conflictele cu cei care se cred mai mari și mai tari și eforturile de a le face loc marilor pasiuni sunt constante ale vieții de elev. Ba chiar aș plusa: Clubul rataților e un roman perfect și pentru părinții acestor elevi de ieri și de azi, fiindcă nu le-ar strica să înțeleagă mai multe despre dorințele copiilor, așteptările lor, frustările sau suferințele cu care se confruntă.
Un alt lucru bine știut este faptul că Andrew Clements, scriitor american născut în 1949 în New Jersey, a fost un maestru absolut al romanelor-de-școală. Și aici nu mă refer, desigur, la romane care să-ți țină predici despre misiunea fără de cusur a școlii, despre lumina imaculată (ăsta e un pleonasm cumva?) a învățăturii și despre dascălii jertfiți pe altarul educației. Nicidecum! Dacă există așa ceva, ar trebui interzi... Stai! Asta cu interzisul nu e bine! Să zicem că ar trebui uitate în colțurile cele mai prăfuite ale librăriilor și bibliotecilor. Andrew Clements știe să construiască personaje-elevi, să le populeze lumea cu cele mai naturale și credibile elemente și să imagineze povești în care emoțiile, fricile, aspirațiile și nemulțumirile acestor copii joacă roluri principale. Știți probabil deja de foarte celebra Poveste a frindelului, în care un cuvânt inventat salvează ora de engleză de valurile amenințătoare de plictiseală; s-a tradus în vreo cincisprezece limbi și s-a vândut în mai bine de șase milioane și jumătate de exemplare. Tot în jurul școlii și al încercării de a contracara presiunile pe care ea le generează este scris și Carnetul de note, despre care am spus mai multe aici. Cât despre Gata cu vorba, cred că este romanul preferat al tuturor profesorilor. De fapt, al profesorilor cu simțul umorului.
Nu-i de mirare că Andrew Clements se simte ca peștele în apă în universurile școlare pe care le creează și că personajele și poveștile sale sunt așa de veridice. După ce a absolvit o facultate de literatură engleză și un masterat în educație, a lucrat timp de șapte ani ca profesor. Ulterior, s-a mutat la New York, unde, după o scurtă oprire în lumea compoziției muzicale, a intrat în industria editorială, lucrând în edituri specializate în cărți pentru copii. Acolo și-a luat avântul de a scrie și publica propriile volume: a început cu picture books și a ajuns și la romane. Succesul de care s-a bucurat Povestea frindelului i-a permis să se dedice cu totul scrisului, așa că a ajuns la un portofoliu de peste 80 de cărți. Iar peste toate astea, a avut patru copii, de la care s-a inspirat.
Pe site-ul dedicat autorului, la întrebarea despre cum îi vin ideile pentru o carte nouă, Andrew Clements răspunde:
„Am dovedit de nenumărate ori că viața care se desfășoară în jurul nostru în fiecare zi ascunde un potențial narativ. Majoritatea ideilor mele au luat naștere din întâmplări trăite de mine sau din situații și evenimente petrecute în viața altora.”
Sursa imaginii: eu.telegram.com
Când am început Clubul rataților m-am tot întrebat cum de i-a putut veni o astfel de idee. Cum poți camufla o pasiune care-ți dă peste cap somnul, atenția la ore și notele într-un club cu un nume așa de respingător? Dar m-am întors la secția de Întrebări și Răspunsuri de pe site și am aflat:
„Una dintre cărțile mele preferate și, cu adevărat, unul dintre cele mai bune romane scrise vreodată pentru copii sau adulți este Pânza Charlottei de E.B. White. Este una dintre acele mari opere de artă care pot fi citite o dată la cinci ani de-a lungul vieții, iar la fiecare lectură devine mai bună și mai bogată.”
Când ești un cititor pasionat (de literatură pentru toate vârstele), ideea despre un club de lectură vine aproape natural. Căci asta este, de fapt, Clubul rataților: un loc în care elevii înscriși la PZP (Programul Zi Prelungită) să poată citit liniștiți, de plăcere și în liniște. De fapt, un loc în care Alec să poată face toate acestea. Pentru că nu-și dorea de niciun fel companie: tocmai de aceea și alesese numele deloc atractiv. Avea nevoie de un spațiu doar al lui:
„Alec era năuc și epuizat mintal, și știa de ce are nevoie. Trebuia să plonjeze într-o poveste și să rămână acolo, complet singur într-o carte minunată.”
Socotetile nu ies mereu întocmai.
Mai întâi pentru că află că, pentru a întemeia Clubul, are nevoie de încă un coleg. Încearcă mai întâi cu Dave, fostul lui prieten de la grădiniță. Doar că intervenția brutală a lui Kent, amicul dominant al lui Dave și sportivul-vedetă al școlii, împiedică orice adeziune:
„― Uite, spuse Kent, toată lumea știe că ce o să faci tu de fapt e să stai toată ziua în fiecare după-amiază și să citești, așa că numele clubului tău stupid nu are nicio importanță. O să fie un loc de stat al lui Alec, șoarele de bibliotecă.”
Ceea ce a fost până la urmă un noroc, că așa a putut să facă cunoștință cu cea care va deveni cofondatoarea clubului, fata cu tricou roșu-decolorat și teniși negri cu roșu, care citea O buclă în timp. E drept, începutul nu a fost chiar unul de vis:
„― Vreau să lansez un club nou, și am nevoie de încă o persoană care să semneze această cerere. […] ― Nu, eu fac origami. M-am înscris în ceva în prima zi, ca să scap de asta. ― Bine, spuse, el încet, dar ai făcut cunoștință cu doamna Case? Ea ține foarte mult la reguli, și foarte curând o să observe că nu împăturești nicio hârtie și nu o să te lase să stai acolo. Așa că... dacă semnezi cererea asta, atunci putem lansa un club nou și o să poți să citești cât vrei tu – pur și simplu. […] ― Îîîh... lansezi un club de lectură? Urăsc cluburile de lectură – sunt o gramadă de discuții stupide. Cum am spus, pleacă.”
Vestea despre Club a circulat repede, iar cei curajoși i-au „bătut la ușă”. Cum a fost Lily Allenby, care părea că are un CV potrivit:
„― Păi, eu sunt în Clubul de Origami, zise ea, și ceilalți copii nu cred că mă pricep prea bine la asta, așa că... asta mă face cumva ratată, nu crezi? Și, dat fiind că îmi place să citesc... crezi că m-aș putea înscrie? […] ― Bun, spuse el scăzând vocea, pentru că am să-ți spun două secrete importante. În primul rând, dacă nu ești bun la împăturit hârtie nu înseamnă că ești ratat. Și în al doilea rând, Clubul Rataților e de fapt un club secret pentru copiii cărora le place să citească, și ar fi minunat dacă te-ai înscrie.”
Și-au tot continuat să li se alăture elevi, chiar dacă unii nu prea înțelegeau care-i treaba cu cititul în liniște.
În același timp, fricțiunile dintre Alec și Kent au luat amploare. Iar Nina părea să fie mărul discordiei. Era clar de la o poștă că lui Kent i se cam aprinseseră călcâiele după ea. Iar Alec era prea emotiv ca să accepte că se află în aceeași situație, așa că și reacțiile față de bullyingul sportivului erau tot stângace. Asta până când a avut discuția aceea cu tatăl său, ca de la tocilar-pasionat-de-calculatoare la tocilar-pasionat-de-lectură:
„― Atunci nu te lăsa tulburat de o etichetă stupidă. Continuă să faci ceea ce te pasionează – dar nu în timpul orelor. […] ― Numai că... mă rog, fetelor nu le plac prea mult tipii care sunt șoareci de bibliotecă. Le plac de obicei sportivii. ― A, spuse tatăl lui încet. Fetele. Ei... poate că n-o să ți se pară de mare ajutor, dar fetele sunt foarte, foarte inteligente. Și sunt ca toți ceilalți, fiindcă ele cred că le place ceva o vreme, apoi se mai gândesc și-și dau seama că poate nu le place atât de mult acel lucru. Și toată lumea își dă seama că nici etichetele nu contează, de exemplu, «șoarece de bibliotecă» sau «sportiv» pentru că și asta e o etichetă. Și în cele din urmă toată lumea își dă seama că cel mai important nu e ceea ce face cineva, ci ceea ce este acea persoană – în interior.”
Alec a încercat să aplice sfatul cât de bine a putut. Așa că niște pariuri, o săptămână de Sala pentru Teme și niște cărți bune mai târziu, relația dintre el și Kent a cam schimbat direcția. Interacțiunea cu Nina a rămas tot în ceață, dar, hei, nu le poți avea pe toate dintr-odată, nu?
Clubul rataților conține o pledoarie doar sugerată pentru lectură și distracțiile de găsit între paginile unei cărți. Uneori, entuziasmul iese la suprafață, ca apa răcoritoare a unui mic izvor. Dar nu e nicidecum entuziasmul naratorului erijat în pedagog, ci bucuria personajelor de a citi sau reciti o poveste bună. Romanul e plin de sugestii de cărți din literatura pentru copii și nu numai, de la Jack London la Fahrenheit 451, de la Cronicile din Narniași Războiul Stelelor la Toporișca și, desigur, Pânza Charlottei.
Oana Purice semnează recenzii și articole de blog în care îmbină lectura critică cu reflecția asupra dezvoltării apetitului spre lectură, acordând o atenție aparte literaturii pentru copii și activităților formative
Întrebări frecvente
„Clubul rataților” este un roman pentru copii despre un elev de clasa a șasea, Alec, care iubește cărțile și încearcă să scape de problemele de la școală prin înființarea unui club de lectură aparent neatrăgător. Povestea se transformă însă într-o lecție despre prietenie, apartenență și felul în care etichetele sociale pot fi depășite.
Cartea este potrivită pentru copii de 10 ani+
În carte sunt abordate teme precum prietenia, integrarea în grup, bullyingul, identitatea, relația copiilor cu școala și importanța cititului. În același timp, romanul vorbește despre curajul de a fi diferit și despre felul în care pasiunile pot apropia oamenii.
Mesajul central este că pasiunile autentice pot crea legături reale între copii și că etichetele precum „ratat” nu definesc valoarea unei persoane. Cartea pune accent pe solidaritate, curaj și pe ideea că lectura poate aduce împreună oameni diferiți.
Are un ton plin de umor, dar și momente emoționante și reflexive. Tocmai combinația aceasta o face atractivă pentru copii și ușor de discutat atât acasă, cât și la școală
Este unul dintre cei mai apreciați autori contemporani de literatură pentru copii și adolescenți. A fost profesor și editor, iar multe dintre cărțile sale pornesc din universul școlii și al relațiilor dintre copii.
Andrew Clements (n. 1949, la Camden, în New Jersey) este scriitor, editor și profesor. Primele sale creaţii au fost texte pentru cântece. Apoi a lucra...
Interviu cu traducătoarea Raluca Davicenco despre Mafalda:
„Mă bucur că Mafalda a venit în viața mea.
A fost atât de neașteptat, încât i-aș spune ch...
Dacă ar fi să facem o comparație rapidă între Infanteria stelară și Străin într-o lume străină (cele două volume de Robert A. Heinlein discutate până...
Interviu cu Cosmin Perța despre volumul Hate Me Love: „Am fost mereu conștient că poezia nu poate fi o carieră și nu-ți poate asigura subzistența, dar...
