Când oamenii nu mai sunt oameni. „Platanos” de Doina Ruști

„— De ce nu ești bibliotecar? 
Mă privea total uluit. 
— Cum să fiu bibliotecar?! Pe mine, fiule, mai bine mă iei la bătaie decât să mă pui să citesc. 
— Și-ți place să desfunzi veceurile? l-am întrebat. 
— Nu-mi place. Dar ce dracu’ să fac? Măcar aici e o clădire ca lumea. Am avut și munci mai nasoale, să știi. Am lucrat și în construcții, unde să vezi acolo ce-al dracu’ e!”

Acest dialog aparent simplu și cu siguranță sincer este scânteia care dă lumea peste cap în cel mai recent roman semnat de Doina Ruști, Platanos, publicat la Editura Youngart. Un dialog dintre Iulian și tatăl său, din care străbate întreaga dezamăgire a fiului și totala resemnare a bărbatului. O confruntare mocnită între așteptările unuia și posibilitățile celuilalt.

Romanul continuă o povestire omonimă, publicată în manualul de limba română pentru clasa a VIII-a al Editurii Art, care s-a bucurat de mult succes în rândul elevilor și al profesorilor. Istoria misteriosului și încântătorului Platanos este aici completată și aprofundată, Doina Ruști construind o poveste care prinde în țesătura ei și personaje care-ți rămân pentru mult timp alături, așa cum și-a obișnuit cititorii în povestirile și romanele sale anterioare, de la Fantoma din moară și Lizoanca la 11 ani la Homeric și Ferenike, multe dintre ele traduse și publicate în străinătate.

Până să aflăm însă că Platanos obișnuia să aibă alt nume și că visa să se ridice (măcar pe sine, dacă tatăl său refuza) din condiția modestă în care trăia, îl întâlnim în toată splendoarea lui, așa cum i s-a arătat naratorului-personaj al acestui volum, prin ochii căruia vom citi toată povestea. Impresia pe care i-o face acestuia îl califică fără doar și poate ca un erou în toată puterea cuvântului:

„Am crezut inițial că făcea parte dintr-o familie sus-pusă, poate niște oameni distinși care se trăgeau din prinți străvechi ori măcar din cine știe ce înalți funcționari, genul de indivizi care călătoresc mult, locuiesc prin case mari, pline de cărți și de lucruri frumoase. Cei din familii de-astea îți sar în ochi nu pentru că ar fi îmbrăcați mai luxos, ci pentru felul îngăduitor în care-ți vorbesc. Se uită la tine zâmbind, gata să-ți intre în voie și, cu toate astea, te simți ca și cum ți s-a făcut o favoare. El era un astfel de tip, luminat de acea clemență interioară, care te preface pe loc într-o pisică prinsă de ploaie.”

Sacoul care-i ridică umerii, vocea jovială, dar și înfățișarea lui enigmatică îl individualizează printre locuitorii clinicii doctorului Anatol. Iar când povestește despre numele său, admirația se transformă pe loc în iubire:

„Iar în momentul de uimire care ne încălzise pe toți, ne-a spus cum îl cheamă. 
— Platanos. 
În mod normal am fi râs, nu doar că suna caraghios, dar, ca să zic așa, ieșeau din vocalele sale un fel de pretenții, ceva țepos, ca o floare de plastic. 
— Plātanos, a repetat el, cu accentul pe primul a. 
Vocea îi suna acum mai prietenos, iar zâmbetele noastre s-au risipit. 
— Este numele pe care mi l-am ales. Voi?
— Noi ce? am mormăit eu. 
— Ce nume v-ați luat? 
Evident, nouă nu ne spusese nimeni că aveam dreptul să ne alegem un nume…”

Cum să nu te uiți cu încredere și speranță la cineva care și-a ales un astfel de nume, mai ales atunci când te numești Vio, Năsosul, Nasture sau Sisinel, ca personajul-narator? Cum să nu crezi tot ce-ți spune un astfel de om, care știe atât de multe despre toate, dar mai ales despre Bila de Aur? Cum să nu-ți dorești să fii în preajma cuiva care-a citit cu atâta pasiune „Contele de Monte Cristo, Comoara din insulă, Singur pe lume, Mihail, câine de circ și câte altele”? Cum să nu accepți fără urmă de dubii povestea pe care ți-o înșiră în lungile zile de inactivitate?

„Platanos știa lucruri neobișnuite și câteva săptămâni l-am ascultat înghețați, transportați cu totul în acel oraș pe care noi îl vedeam zilnic doar ca pe o grămadă de corpuri și forme. Nu îndrăzneam să-l întrerupem, iar noaptea, în loc să dormim, ne gândeam la tot ce ne povestise. Dacă am fi putut, am fi trecut râul chiar atunci, dar niciunul dintre noi nu-și putea părăsi locul.”

Iar unul dintre lucrurile neobișnuite e legat chiar de trecutul său, de părinții săi și de începutul transformării sale. De debutul vegetalitei lui. Boala l-a cuprins ca și pe colegii de clinică, și tot ca și ei a rămas singur atunci când tatăl a fost răpus de ciuperca portocalie, căci mama îi murise la naștere. Doar că, spre deosebire de părinții celorlalți, tatăl lui părea să știe mai multe despre această cumplită molimă: era bibliotecar la Biblioteca Națională și era preocupat de cărțile vechi, mai ales de una anume, Historia Hybridarum – Istoria hibrizilor, „istoria fabuloasă a unor ființe pe jumătate oameni, pe jumătate altceva: animale, insecte sau plante”. Rapid a devenit obsedat de un capitol anume: Liber Fabricatoris – Cartea lui Fabricator, care cuprindea experimentele și rețetele savantului Fabricator, „care a trăit pe la sfârșitul primului secol al erei noastre”. Timpul bărbatului s-a împărțit de atunci între bibliotecă, podul casei, pe care l-a transformat în laborator și unde a început să facă experimente, și grădina unde cultiva tot felul de plante ciudate.

Farmecul poveștii lui Platanos se adâncește cu misteriosul Caiet vărgat, pe care tatăl i-a cerut imperios, pe patul de spital, să-l recupereze și să-l ferească de ochi străini. Nu pare tocmai întâmplător nici interesul pe care doctorul Anatol l-a dezvoltat față de cercetările tatălui. Sisinel devine preocupat de caiet, iar Platanos îi alimentează fascinația:

„— Erau acolo fraze lungi, descrieri și povești încântătoare, scoase din cărți de care nu auzisem până atunci. Îmi amintesc cât m-a încântat un personaj, un om tânăr, poate de vârsta mea, care a plecat în căutarea norocului.
Eram curios și, cu pauze mari între cuvinte, am întrebat despre ce era vorba. 
— Un om face o călătorie fabuloasă și în cele din urmă ajunge într-o țară în care fiecare persoană de pe Pământ are o dublură, un fel de copie a sa, responsabilă cu faptele bune. În mod surprinzător, omul constată că doar el este lipsit de o astfel de copie. Această clonă, la rândul ei, plecase să-l caute. 
— Și s-au întâlnit? 
— Ca și în viață, există oameni care se potrivesc, care sunt legați prin iubire, dar care nu se întâlnesc niciodată.
Suna trist, iar mie îmi plac poveștile cu final fericit. Dar nu îndrăzneam să mărturisesc. 
— Tocmai de-aia, a conchis el, niciun om nu trebuie să aștepte ori să pornească în căutarea nu știu cărui noroc. 
— Dar ce să facă atunci? am întrebat eu. 
— Să-și schimbe viața. Să schimbe lucrurile, dacă e nevoie chiar cu sabia în mână. Tăind capetele care îi stau în cale.”

E o poveste demnă de un caiet atât de prețios, nu-i așa? Platanos știe să-și câștige audiența. Și s-o mențină în admirație:

„A făcut o pauză și a oftat, apoi a spus cu o convingere care m-a atins pe coarda mea cea mai slabă: 
— În Caietul vărgat se află adevărul, pe care, crede-mă, de multe ori nici nu merită să-l cunoști, pentru că, exact așa cum se spune, e crud și te poate ucide.”

Dacă Sisinel a găsit sau nu Caietul vărgat – dar și fularul alb de la care a pornit totul –, dacă a putut schimba ceva sau nu vă las să descoperiți în acest roman al dorințelor arzătoare capabile să schimbe totul, chiar și umanitatea. Pentru că uneori e nevoie doar de o astfel de dorință – ca oamenii să nu mai fie oameni, de un cadou cu fundă albastră și de un fular alb ca viața noastră să capete altă formă.