Interviu cu Ioana Nicolaie: „Când eram mică visam povești”

Copilăria ca sursă de inspirație: Rădăcinile scrisului Ioanei Nicolaie

Reporter: Daniel Negru (clasa a IV-a, Sângeorz-Băi)

1. Ce te-a convins să fii scriitoare?

Așa m-am născut, dragă Daniel. Unii oameni vin pe lume mai buni la sport, alți mai buni la calcule, alții au un mare talent la pictură. Eu am fost de la început campioană la imaginație. Când eram foarte mică, visam tot timpul povești. Nu aveam cărți înainte de șase ani, iar dacă aș fi avut, n-aș fi putut să le citesc, fiindcă eu n-am fost deloc la grădiniță ca să învăț literele înainte de școală. Prin urmare, mintea mea își închipuia cele mai fantastice lucruri în somn. „Minți că ai visat asta”, mi-a zis odată fratele meu cu doi ani mai mare căruia începusem să-i povestesc aventurile prin care trecusem în timpul nopții. „Inventezi!”. M-am mirat, fiindcă eu chiar spuneam adevărul. Apoi am învățat să citesc și nu m-am mai oprit din asta nici până azi. Prima carte am început s-o imaginez la vârsta ta și chiar am scris douăzeci de pagini din ea. Era numai cu dialoguri, căci pe-atunci nu-mi plăceau descrierile.

2. Care a fost cea mai populară carte a ta?

Până acum am publicat 22 de cărți, unele pentru oameni mari, iar altele, cam jumătate, pentru copii. Pe toate le-am scris gândindu-mă înainte de orice la ceea ce mi-ar fi plăcut mie să citesc în copilărie. Am trăit în ele, m-am împrietenit cu eroii lor, am știut fiecare clădire, fiecare piatră, fiecare copac dintre copertele lor. Am fost ca un explorator care ajunge pe o insulă și vrea să le spună și prietenilor lui copii ce descoperă acolo. Cred că „Ferbonia” e un volum cunoscut al meu, fiindcă se petrece într-o lume diferită în care doi ferboneni, Fil și Luvia, cei mai buni instalatori din Univers, trebuie să salveze totul de la distrugere. Și cele două cărți cu Arik sunt iubite, au și fost în manuale, deci le-au citit destul de mulți copii. Dar eu țin cel mai mult la „Vertijia”. Și „Spionul KME” îmi place, însă e o carte prea grea pentru copiii care nu-s așa de obișnuiți cu lectura. O recomand, de aceea, numai celor care-s foarte buni cititori. Iar „Zmeu Robot" cred că-i și ea destul de simpatică.

3. Cum te-ai simțit când ți-a apărut prima carte?

Gândește-te, Daniel, că începi să construiești o casă nemaivăzută. Că vrei să aibă ziduri pline de verdeață, că o așezi, poate, pe niște piloni în mijlocul unui lac, că ai la dispoziție niște motoare care o fac zburătoare, că-i adaugi niște pânze care să fluture umflate de vânt etc. Așa e și când scrii o carte: vrei să fie ceva nemaivăzut. Apoi, când ea apare e, desigur, cu mare bucurie. E ca și cum ți-ai vedea deodată casa fantastică la care ai muncit atât. Totul e să se minuneze și ceilalți, să se oprească, să-i deschidă ușa și să intre în ea. Așa e și cu cărțile, numai dacă le deschizi ajungi să știi ce minuni se găsesc înăuntru. Dacă nu dai una după alta paginile, nu vei ști niciodată ce-ai pierdut, numai că ai pierdut foarte mult.

4. Care-i culoarea ta preferată? Dar mâncarea?

Culoarea preferată e mereu alta, fie verde, fie albastru, fie roșu, galben, portocaliu. Depinde de ce lumină găsesc în cărțile pe care le scriu.

O mâncare preferată e mămăliga făcută de tata. El face un fel de căsuță în ea și ascunde acolo brânză. E nemaipomenit de bună. Uite că-mi lasă gura apă chiar și acum când mă gândesc la asta. Când vin la Sângeorz, îți propun să facem împreună un ceaun cu mămăligă. Ce zici, ți-ar plăcea?