Utopia contemporană

de Alexandru Oltean acum 7 ani

Un tărâm unde toată lumea e egală. Un loc unde oamenii sunt liberi şi fiecare membru al societăţii îşi creează singur menirea, în concordanţă cu ceilalţi, pe care i-ar ajuta cu orice. Aceasta este lumea pe care naratorul romanului Urania o inventează ca şi copil în Franţa anilor 40. Cartea a fost scrisă de J.M.G. Le Clézio (supranumit scriitorul francez nomand) şi este a şaptesprezecea operă a sa, publicată în 2006. În 2008 autorul a luat Premiul Nobel pentru literatură, iar acum, datorită editurii ART se găseşte şi în România, în traducerea lui Mădălin Roşioru.

Ani mai târziu, când amintirile dominaţiei naziste sunt deja vechi, naratorul, pe nume Daniel, devenit acum geolog, se află în Mexic, oficial pentru a lucra, personal pentru a-şi găsi un scop mai înalt, un ţel în viaţă, oricare ar fi acesta. În drum spre Vale, unde trebuia să ajute o echipă de antropologi, în autobuz, se întâlneşte cu cel mai straniu tânăr, în vârstă de şaptesprezece ani, un visător când reticent, când expresiv, care-i povesteşte despre satul său de provenienţă, Campos, unde nu există şcoală, doar Adevărul. Apoi, cu aceeaşi naturaleţe cu care îi povestise naratorului despre ciudatul sat care tot mai mult seamănă cu ţara pe care şi-a imaginat-o în copilărie, Raphaël, căci acesta e numele tânărului, se întoarce înspre geam şi se culcă. La scurt timp după aceea, cei doi se vor despărţi, iar Daniel îşi continuă drumul. Ajuns însă la destinaţia sa, găseşte o lume în depresie totală. Din zona urbană numită Emporio, cu condiţii ceva mai decente, naratorul coboară în Vale, pentru a se întâlni cu un grup de antropologi care studiază un grup de „Paraşutişti", de oameni care au pierdut tot ce aveau şi acuma sunt exploataţi. Iar în loc să aibă compasiune pentru aceşti sărmani, antropologii îi privesc doar ca pe nişte obiecte de studiu, ca pe nişte unelte. Scârbit şi certat cu o parte din grupul de cercetători, Daniel pleacă spre Campos, aflat nu departe. Aici găseşte însă numai ruinele unei civilizaţii dispărute, şi află de la un bătrân că satul respectiv fusese ras de pe faţa pământului cu generaţii în urmă.

Stilul lui Le Clézio pare să acapareze caracteristicile din mai multe stiluri consacrate, personalizându-le însă şi făcând din ceea ce iese, din ceea ce se regăseşte în roman, ceva unic. Este primul text în care capitolele curg într-un sens adevărat al cuvântului - titlurile unuia fiind de cele mai multe ori a doua parte din ultima propoziţie din capitolul precedent. Pe lângă această abordare inovativă se află un stil care aminteşte într-o măsură de realismul magic consacrat de García Márquez (în mod special în romanul Un Veac de Singurătate). Atunci când Raphaël îi prezintă naratorului pentru prima oară satul său, îi spune la sfârşit că o mare parte din ceea ce i-a spus a fost doar născocire. Când Daniel îl confruntă, simţindu-se înşelat, tânărul îi spune că „născocit sau adevărat, pentru noi, în Campos, înseamnă acelaşi lucru. Noi nu considerăm adevărat doar ceea ce pipăim sau vedem cu ochii. Lucrurile moarte continuă să existe, ele se preschimbă, nu mai sunt aceleaşi când ajung pe vârful limbii noastre" (p. 23). Trecutul şi prezentul se află pe acelaşi plan, existând simultan şi, aşa cum Melquiades tot apare din senin pe lângă membrii familiei Buendia, aşa Raphaël apare pe lângă Daniel în momentele în care depresia realităţii din jur pare să-i ajungă la inimă, şi îi povesteşte mai multe despre societatea sa.

Citeşte restul articolului aici.