Un posibil Paradis cu Toni Morrison

de Mădălina Georgescu acum 6 ani

Paradis e romanul pe care Toni Morrison l-a scris după ce a luat Premiul Nobel pentru literatură, în 1993. E greu să nu fii curios cum scrie cineva care a obţinut premiul ăsta, ştiind în plus că a mai fost şi prima scriitoare afro-americană care a reuşit. Şi uite aşa m-am trezit  mergând vinerea trecută cu Paradis în braţe acasă.

Paradis este o poveste frumoasă despre o realitate urâtă. Iar valoarea şi moralitatea despre care vorbeşte sunt reversul medaliei unei comunităţi care se vrea perfectă. Începe cu povestea unui grup de oameni negri în America secolului XIX, care alungaţi de pe pământul lor nu vor fi primiţi în nici un alt orăşel, oraş, sat. Pentru că deja diferenţa nu mai e între pielea neagră şi pielea albă, ci între pielea neagră şi cea mai puţin neagră. Iar ei o aveau foarte neagră.

După un marş al foamei şi părăsirii, se opresc în Oklahoma şi-şi întemeiază un Haven, izolat şi protejat, al cărui blazon este un mare cuptor: loc de întâlnire, locul unde lumea vine şi găteşte sau usucă carnea, unde se usucă după botez, unde se iau decizii. După război, când Havenul pare că şi-a pierdut vigoarea, 9 bărbaţi (iar după spusele altora, 15) pleacă să întemeieze un alt orăşel mai frumos, mai moral, mai stabil, mai perfect, dar cu acelaşi cuptor: Ruby, numit aşa după femeia care moare la scurt timp după instalarea în oraş.

Singurul lucru care perturbă convingerea cu care bărbaţii oraşului păstrează mitul acestui loc ales şi pur şi împietrirea în timp ca singura posibilitate a fericirii este Mânăstirea. Cu toate că în Ruby există automobile, maşini electrice, lumea nu mai merge să gătească şi să se încălzească la cuptor, nu mai vânează ca să mănânce, pentru că suntem totuşi la mijlocul anilor 70, nimic altceva nu anunţă aceste timpuri. Doar tinerii şi femeile îşi dau seama că cineva vrea musai să ţină timpul şi minţile în loc, în tabloul fericit al începuturilor glorioase care aşa şi trebuie să rămână. Însă bărbaţii încă au armele, aşa că vocile celorlalţi nu contează.

Iar Toni Morrison face exact pe dos: fiecare capitol al cărţii ei poartă numele unei femei, al celor care s-au refugiat din realitatea urâtă a Americii anilor 70 la Mânăstire, alături de Connie, singura care le face să-şi accepte şi să încerce să-şi stăpânească demonii poveştilor care încep cu: “m-a părăsit”, “m-a trădat”, “voia să mă omoare”…

Şi tot femeile sunt singurele care bat drumul între Mânăstire şi oraş, “un drum al durerii” pe care bărbaţii nu vor să-l vadă şi pe care-l consideră prea pătat să fie demn de comunitatea lor aleasă. Dar ce e până la urmă cu Mânăstirea asta?

A fost iniţial o casă pentru plăcerile unui detractor, plină de nimfete voluptoase, busturi aţâţătoare, băi tapetate cu oglinzi şi mânere de uşă cu sfârcuri. Dar când Patricia şi Consolata (Connie) ajung aici în anii 20, vopsesc oglinzile, duc busturile şi nimfetele în pivniţă, înlătură sfârcurile. Din fostă mânăstire şi şcoală pentru fete indiene şi orfane, ajunge un loc în care doar cele două (Maica stareţă şi Connie) hotărăsc să rămână şi să-şi cultive grădina ca mijloc de existenţă.

Bineînţeles că această casă devine singurul refugiu unde suferinţa, oroarea, frica, slăbiciunea, moartea sunt acceptate ca fireşti. Iar dacă Ruby este considerat paradisul, Mânăstirea e, de fapt, purgatoriul. Au fost bărbaţi care s-au îndrăgostit nebuneşte de femei de aici, dar s-au întors resemnaţi pentru că “aşa trebuia, aşa spuneau strămoşii”, femeile lor, în pragul disperării, aici şi-au găsit temporara alinare: fie că a fost vorba de o mână pe umăr, un pahar de vin, un leac sub formă de infuzie pentru toate zilele, un avort mult dorit.

Iar când lucrurile nu mai pot fi controlate aşa cum au spus strămoşii, când semnele unui altfel de timp încep să pătrundă şi în Ruby, într-o noapte bărbaţii pun mâna pe arme  ca să şteargă urmele “vrăjitoarelor” pe de obrazul oraşului lor. Şi trag.

Citeşte restul cronicii aici.