“Umiliţi şi obidiţi” – Feodor Dostoievski

de Corina Niţescu acum 8 ani

Nu ştiu dacă sunt singura căreia i se întâmplă aşa, însă după ce citesc o carte foarte bună care mă impresionează profund, am nevoie de o pauză. O pauză de alte cărţi şi în general de orice. O pauză în care să reflectez asupra lucrurilor pe care le-am învăţat din ea sau asupra şocurilor provocate de ea asupra vieţii pe care o consideram poate mai frumoasă înainte de citirea respectivei cărţi.

Mă tot gândesc şi încerc să pătrund anumite sensuri ale vieţii. Şi de abia după ce diger îndeajuns de mult aceste informaţii pot trece la o nouă carte. Dacă încerc să sar peste acest pas există un risc foarte mare ca următoarea carte pe care o citesc să nu-mi placă.

Aşa că m-am hotărât să aloc un anumit timp fiecărei cărţi bune citite. Pentru că cititul nu trebuie să însemne doar cititul propriu-zis, iar apoi trecerea, ca o maşinărie, la o alta. Fiecărei cărţi ar trebui să i se ofere un timp de reflecţie, cât de mic. La fel şi unui film. Nu o să înţeleg niciodată persoanele care petrec o zi întreagă, urmărind film după film, cu pauze alocate doar necesităţilor fiziologice. Mi se pare un fel de jignire faţă de creatorii filmelor. Oamenii ăia s-au chinuit să îţi transmită un anumit mesaj, sperând ca tu să te gândeşti şi după terminarea filmului la el (asta, bineînţeles, e valabilor doar pentru filmele bune). Dar mai bine să revin la cartea despre care voiam să scriu astăzi.

Umiliţi şi obidiţi este una dintre cărţile după care numai pot citi imediat altceva. Să spun că Dostoievski este un geniu nu cred că are rost. Toată lumea ştie asta şi este deja un clişeu să fie repetat aşa de toată lumea. Numai unii oameni ar trebui să aibă dreptul să facă aprecieri asupra oamenilor de geniu de tipul lui.

Citeşte restul articolului aici.