Simon Mawer, Camera de sticlă

de Dorina Tătăran acum 3 ani

Mi se întâmplă destul de rar şi poate că tocmai de aceea senzaţia îmi pare extraordinară: să dau întâmplător peste o carte despre care nu am mai auzit nimic şi să se dovedească foarte bună. Cel mai recent caz: Camera de Sticlă, de Simon Mawer. Intrasem la Cărtureşti în miezul unei zile altfel aglomerate – un lux pe care mi-l asum de câte ori se iveşte ocazia – şi am zărit-o la noutăţi. Nu ştiu ce m-a făcut să o iau de pe raft. Am citit prezentarea de pe ultima copertă şi ceva m-a făcut să o răsfoiesc, câteva cuvinte şi câteva nume presărate prin ea: anii ’20, Mondrian, Le Corbusier, hazardul vieţii conjugale şi al istoriei. Nu-l cunoşteam pe autor, nu citisem nimic despre carte. Abia după ce am citit-o am răsfoit un pic internetul.

Pe scurt, firul roşu ar fi următorul. Un cuplu din înalta societate cehă a anilor ’20 – ea, Liesel, dintr-o familie de germani, el, Viktor, dintr-o familie de evrei bogaţi -, atras de modernitate, dornic să iasă din îngrădirile tradiţionaliste, care decide să-şi construiască o casă unică pentru acele vremuri, un vis transpus în realitate, o operă de artă construită pe lumină, transparenţă şi îndrăzneală. Un palat de sticlă, spun unii, dar mie cuvântul palat nu-mi pare potrivit, pentru că ei tocmai de palate voiau să scape. În sfârşit, în timpul unei călătorii la Veneţia, cei doi întâlnesc un arhitect care le zugrăveşte visul în cuvinte şi le promite că îi va da viaţă. Rainer von Abt, admirator al lui Loos, Le Corbusier şi Mondrian, este angajat de cei doi şi chiar reuşeşte să construiască acea casă a viitorului, „perfecţiune a proporţiei, a iluminării, a atmosferei şi a stilului. Frumuseţea făcută manifest.”

Citește restul articolului aici.