O Itacă central-europeană?

de Bianca Burţa-Cernat acum 6 ani

Cu În căutarea centrului pierdut, Corina Ciocârlie (n. 1963) ajunge - după mai bine de un deceniu de „tăcere" editorială - la a patra carte a sa. Foarte harnică în anii '90, cînd publică, într-un interval de doar şase ani, trei consistente volume critico-eseistice - Pragmatica personajului (1992), Fals tratat de disperare (1995) şi Femei în faţa oglinzii (1998) -, pe bună dreptate întîmpinate foarte favorabil, autoarea timişoreană s-a retras, surprinzător, din arena criticii, poate şi ca urmare a deciziei sale de a se stabili la Luxemburg, unde este jurnalist independent. (În treacăt fie zis: dacă fac aceste precizări - cu siguranţă superflue pentru cei care ştiu prea bine cine este Corina Ciocârlie, nu însă şi pentru cititorii foarte tineri - este şi pentru că, în mod regretabil, volumul de faţă nu conţine nici un fel de notă bio-bibliografică...)  Corina CIOCÂRLIE, În căutarea centrului pierdut, Editura ART, Colecţia „Revizitări", Bucureşti, 2010, 208 p.

Profunzime analitică şi eleganţă a scriiturii

Departe de ceea ce înseamnă critificţiune, departe, neîndoielnic, de orice tulbure narcisism critic, În căutarea centrului pierdut - eseu despre literatura unei Europe Centrale „cu geometrie variabilă" şi cu obsesiile-i specifice de autodefinire identitară - este şi o discretă, abil mascată confesiune a unei scriitoare care, citindu-i empatic pe Cioran, pe Gombrowicz sau pe Kundera şi descriind experienţele lor de exilaţi, identifică în interogaţiile şi căutările acestora (definitorii pentru un întreg spaţiu geo-cultural) propriile-i interogaţii, propriile-i nelinişti identitare. Astfel încît perspectiva din care e privită, aici, literatura acelei (cu un termen atît de inspirat definit de Cornel Ungureanu) „Mitteleurope a periferiilor" este o perspectivă „din interior", căutarea unui simbolic, utopic-iluzoriu „centru", într-o epocă a dispersiei, a discontinuităţilor, a descentrării, fiind implicit asumată, ca provocare intelectuală şi existenţială în egală măsură, de chiar autoarea cărţii. Despre „exilul scriitorilor din patria care-şi avusese odată centrul la Viena" (despre Stefan Zweig, Cioran, Gombrowicz, Gregor von Rezzori, Kundera) Corina Ciocârlie scrie, trebuie încă o dată subliniat, din „exilul" său luxemburghez. Situată în contextul mai larg al contribuţiilor critice şi teoretice româneşti legate de (post)modernitatea central-europeană (contribuţii datorate, începînd cu anii '90, îndeosebi grupului „A Treia Europă" de la Timişoara), În căutarea centrului pierdut se distinge prin anumite accente „personale" ale interpretărilor propuse - înfăţişîndu-ni-se ca un decupaj eseistic ingenios, pe alocuri provocator pe latura sa speculativă; evident, un decupaj dintre numeroasele decupaje posibile, dacă avem în vedere complexitatea acestei mari teme de reflecţie pe care o reprezintă spaţiul sau, mai bine zis, „Imperiul" cu graniţe imprecise al literaturilor central-europene. Profunzimea analitică şi eleganţa scriiturii sînt, în mod cert, două dintre atuurile cărţii în discuţie. O dovedesc, într-o primă secţiune a volumului, analizele consacrate Omului fără însuşiri - capodopera musiliană, devenită emblematică pentru „un continent spiritual fără însuşiri, cunoscut sub numele de Europa Centrală" -, trilogiei lui Broch, Somnambulii (ilustrînd, între altele, „tema centrului vid, a cercurilor concentrice care se fac şi se desfac"), ori celor două romane ale lui Joseph Roth despre crepusculul Imperiului Habsburgic (Marşul lui Radetzky şi Cripta Habsburgilor). Pornind de la aceste romane, autoarea încearcă o „schiţă de tipologie" a romanului agoniei imperiale: „Regruparea tuturor opţiunilor strategice şi narative în două direcţii opuse - inerţia contra entropiei - generează o tipologie bipolară a romanului agoniei imperiale: fie în varianta lui austriacă, fie în cea prusacă, deznodămîntul se rezumă la eşecul factorilor de ordine (împăratul, funcţionarul, ofiţerul, servitorul, soţia model), incapabili să reziste asalturilor repetate ale agenţilor dezordinii (aventurierul, dezertorul, criminalul, prostituata)". Figura cea mai incitantă a romanului crepusculului imperial rămîne, crede autoarea, aventurierul - factor de disoluţie, expresie a entropiei unui sistem în criză.   De-a lungul delectabilului şi, totodată, consistentului eseu al Corinei Ciocârlie revine, obsesiv, o memorabilă afirmaţie a unui personaj din Cripta Habsburgilor: „Esenţa Austriei nu e centrul, ci periferia". Conform unei „regii" de o anumită subtilitate, atenţia eseistei se deplasează, într-o a doua secţiune a volumului, de la proza ce tematizează disoluţia Centrului imperial la o proză a „aventurierilor", a spiritelor vagante, în căutarea a ceva (autori şi personajele lor deopotrivă), a „exilului". Totodată, dacă în prima secţiune, autoarea alege eşantioane din proza austriacă, în cea de-a doua, ea se orientează către alte spaţii geografice şi literaturi ale „Imperiului".

Complexul distanţei faţă de „adevăratul" centru al Europei occidentale

Corina Ciocârlie asamblează numai cîteva piese dintr-un imens puzzle (pînă la urmă, imposibil de reconstituit integral, întrucît, structură proteică, e mereu susceptibil de alte şi alte reconfigurări), suficiente însă ca să suscite interesul, să (re)deschidă apetitul pentru (re)lectura unor cărţi subsumabile spaţiului central-european şi pentru o reflecţie în marginea raporturilor - mai semnificative decît s-ar putea crede - dintre literatura română (mai cu seamă aceea a scriitorilor noştri din afara „vechiului regat" - din Banat şi din Ardeal, în primul rînd -, dar nu numai) şi literatura cehă, slovacă, maghiară, austriacă, polonă, slovenă, sîrbă ori croată. Pe urmele lui Cornel Ungureanu (din Mitteleuropa periferiilor, 2002, sau din Europa Centrală: geografia unei iluzii, 2004, dar şi din alte volume), Corina Ciocârlie integrează autori români, precum Slavici, Rebreanu sau Cioran în familia scriitorilor central-europeni, sugerînd prin chiar structura „jucată", atent „regizată" a cărţii că avem de-a face cu o apartenenţă efectivă la familia de spirite invocată, iar nu cu o gratuită analogie. Ne-am fi aşteptat, poate, ca autorilor români să li se rezerve o secţiune specială în ansamblul volumului. Ei bine, nu! De exemplu, un excelent capitol (intitulat „Podăriţa şi grănicerul") despre „tema rătăcirii în cerc" la Slavici şi Rebreanu - în Mara şi, respectiv, în Pădurea spînzuraţilor - este plasat între un eseu despre „romanul agoniei imperiale" şi un altul despre peregrinările lui Stefan Zweig. Între nostalgiile „metecului" Cioran, care, exilat la Paris, contemplă debusolat declinul Occidentului, şi un Gombrowicz exilat în America de Sud sau un excentric precum Gregor von Rezzori (venit, şi el, din Bucovina lui Paul Celan, de la periferia Imperiului, aşadar...) se stabilesc ingenioase corespondenţe.   În legătură cu Gombrowicz, autoarea cărţii de faţă face observaţia, extrem de semnificativă, că „Itaca lui [...] nu e de fapt Polonia, ci Europa". Parafrazînd-o pe Corina Ciocârlie, s-ar zice că ceea ce îi apropie, înainte de orice, pe autorii evocaţi în În căutarea centrului pierdut este tocmai că Itaca lor nu e ţara de origine, „ci Europa". O anumită parte a Europei, mai precis, aceea în care - chiar dacă e vorba de Viena, de magnificenţa Capitalei imperiale - se resimte dramatic complexul distanţei faţă de „adevăratul" centru al Europei occidentale, faţă de Paris sau Berlin. Un complex al Provinciei, acutizat în epoca de crepuscul a Imperiului (sub Franz Joseph) şi cronicizat după al Doilea Război Mondial, odată cu „alunecarea plăcilor tectonice ale Mitteleuropei dinspre Viena spre Moscova", este ceea ce defineşte (şi astăzi) identitatea literaturilor central şi est-europene. Inclusiv a literaturii române. Temă asupra căreia percutantul eseu al Corinei Ciocârlie ne îndeamnă să reflectăm.