Întîlnirea lui Iaru poetul cu Iaru prozatorul exact în punctul unde se naște capodopera

de Cristian Teodorescu acum 3 ani

Dacă ați citit flash-urile realiste ale lui Iaru din Fraier de București, cred că ați avut aceeași reacție de uimire ca și mine cînd ați dat cu ochii de Povestirile lui cu final schimbat. Îl recunoști pe Iaru, dar remarci că e cu totul altfel, într-un fel care-ți scapă. Mai ciudat și mai complicat, tot pe spații mici, dar cu o altă lucrătură. Cînd absurd, ca Daniil Harms, cînd fantastic, ca-n micile povestiri populare chinezești din vechime, cînd straniu ca Buzzati, cel din schițe, cînd ironic-vizionar, ca el însuși, cel din poeme.

Cu firescul unui limbaj de toată ziua și pornind de la situații cu care ne-am întîlnit fiecare cel puțin o dată, Iaru te bagă în ceață cînd te aștepți mai puțin, ca și cum ar sări din mersul unui tramvai, care urmează să oprească într-o stație pe care o știe toată lumea, pe scara unui expres în plină viteză, care duce într-o direcție necunoscută. Așa că și atunci cînd povestirile lui rămîn în preajma realismului, nu le mai poți citi ca pe niște relatări cu oglinda așezată la gura personajelor, ci ți se pare că în spatele oglinzii mai e ceva, un abur, o țicneală de care crezi că nu te-ai prins, dar care trebuie că e ea pitită undeva. Și de cele mai multe ori e.

Citeşte restul articolului aici.